Let Me See Your Tongue (2)

April 26, 2009 at 2:06 pm | In limba, limbaj | 1 Comment

Limba este instrumentul de bază al comunicării. Prin ea omul se exprimă pe sine, interacționează în societate și face schimb de idei. Limba face posibilă gândirea abstractă și exprimarea simțămintelor celor mai nuanțate, mijlocește cunoașterea, ajută la depozitarea experienței și scrierea istoriei. Adevărul, binele și frumosul au nevoie de ea, ca să-și îmbrace conceptele, normele și canoanele. Limba face posibile reușite admirabile în domeniul artelor care implică cuvântul.

Limba este criteriul care ne diferențiază de lumea ”necuvântătoarelor”. Ne-a fost dăruită. Nu am inventat-o noi, dar a fost primul lucru pe care a trebuit să-l învățăm de la părinți, odată cu mersul pe propriile picioare. Dacă acestea din urmă ne asigură mobilitatea în lumea fizică, limba o face posibilă în cea spirituală.

Oare ce posibilități va fi avut la început, pe când era pură, încă neviciată de păcat și consacrată în întregime adevărului? Care o fi fost muzica limbii edenice, vorbită de Adam în grădină – limbă fără etimologie și istorie, fără lexicoane în volume multiple, fără argou, fără stil administrativ, fără dialecte, fără ortografie și ortoepie? Limbă vorbită mai întâi pe verticală, de la pământ la Cer, fără dificultăți de transmisie și recepție, pe când nu existau decât sateliți naturali. Pe când ceasul deșteptător a fost ciripitul păsărelelor și omul se trezea cu gândul la Creator. Pe când toare erau ”foarte bune” (Genesa 1:13), într-o creație nou-nouță, limba nu putea fi decât fără cusur.

Când Dumnezeu a adus la om toate viețuitoarele, ”ca să vadă cum are să le numească”, sunt convins că n-a rămas dezamăgit. Adam a inventat ad hoc mii de cuvinte noi, prin care definea în mod succint esența fiecărei ființe. Puterea de pătrundere a minții lui, în stare să facă ”radiografia” fiecărei creaturi, a avut ca pereche adecvată abilitatea de a exprima cu exactitate și elocvență ceea ce vedea.

Faza imediat următoare creației a fost aprecierea ei. Dumnezeu ”a văzut” că toate lucrurile erau ”foarte bune”, nimic nu era de îndreptat sau de scăzut. A urmat a treia fază – numirea. Toate lucrurile create, la nivel cosmic și planetar, au venit în existență chemate de Cuvântul creator al lui Dumnezeu. El le-a pus nume, după cum relatează primul capitol din Genesa. El a numit lumina ”zi” și întunericul l-a numit ”noapte”, a numit ”cer” întinderea dintre ape și uscatul l-a numit ”pământ”. A pus astfel la îndemâna omului primii termeni ”tehnici” din vocabularul lui, care-l ajută să se raporteze la lumea din jur, să se orienteze în timp și spațiu și să se încadreze armonios în mediul planetar.

Semnificația numirii este că, cine numește lucrurile are autoritate asupra lor, fie că le-a făcut, fie că i-au fost încredințate. Dumnezeu Și-a rezervat dreptul să numească parte din lucrurile create, dar a delegat omului autoritatea de a numi viețuitoarele de pe pământ, care deși create de El încă înainte de facerea omului, urmau să intre în sfera de stăpânire a acestuia. Și numirea lor a consfințit prima și cea mai desăvârșită clasificare sistematică din regnul animal, însemnând sigiliul de autoritate asupra lor, autoritate transmisă de Sus.

Cuvântul lui Dumnezeu este creator (Psalm 33:9). Nu știm dacă are și o haină sonoră, când este rostit de El, dar știm că răsunetul, ecoul lui, se reverberează continuu în (și prin) creație, vorbește oamenilor despre Creator și ne aduce aminte că Stăpânul exercită aceeași putere asupra universului și poate, în orice moment, să acționeze în mod decisiv asupra lui. Spre deosebire de Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul omului este doar definitoriu. Adam contemplă și definește.

Tot prin Cuvânt, Dumnezeu Și-a revelat dragostea, în virtutea căreia S-a arătat dispus și dornic să reprimească pe omul care-i întorsese spatele în grădină. Și, cum răscumpărarea avea nevoie de încă un pas (uriaș), Creatorul S-a îmbrăcat în materia și natura pe care le-a creat, pentru ca, pe această cale, să facă posibilă re-crearea ființei noastre spirituale.

Dacă la început Dumnezeu a creat mai întâi lumea (mediul în care l-a așezat pe om), în prezent El îi re-crează mai întâi pe oameni, iar mediul (cerul și pământul nou) urmează să fie create în viitor. Oamenii re-creați spiritual primesc un unme nou, prin care Dumnezeu Își pune definitiv pecetea pe ei, numindu-i fiii Săi.

(va urma)

Let Me See Your Tongue (1)

April 22, 2009 at 5:44 pm | In inima, limba, limbaj | Leave a Comment

Totul pare frumos în Scriptură, câtă vreme cuvintele ei nu tulbură apele din adâncul ființei, unde zac ascunse și nemișcate. Un puț nefolosit, cu apa neprimenită. Rareori pătrunde în peșteră o rază de lumină reflectată din făclia Cuvântului. Un verset, un pasaj, o pildă, un proverb, un psalm, cad uneori ca din întâmplare, spărgând oglinda învechită a apei. O fac să tremure în vălurele concentrice, care se sting în pereții molatici ai fântânii. Când se întâmplă să stârnească un răspuns, să trezească fundul adormit, acoperit de sedimente, atunci cuvintele vieții afirmă distanța între credință și îndoială – extremele între care oscilăm de multă vreme.

Împotmolit în tărâmul nisipurilor mișcătoare, mă afund neajutorat oridecâte ori iau (din nou) hotărârea să trăiesc prin credință. Un picior pășește timid înainte, încurajat de fiorul speranței, celălalt se afundă și mai mult, apăsat de povara nesiguranței, de care nu știu cum să mă desprind.

Dar, m-am deprins deja cu lipsa de progres și mă consolează faptul că mă văd încadrat în mulțimea credincioșilor – coloană compactă, cu unduirile inerente ei, care-mi dau iluzia înaintării. Argumentele care-mi susțin motivația sunt oferite de factorul statistic – majoritatea. Suntem prea mulți, ca să ne înșelăm cu toții (uitând că procentajul nu este totuna cu norma).

Recitesc Epistola lui Iacov și mă surprind zguduit ca de un seism: ”zadarnic” (1:26). Conștiința mea ațipită se trezește și, activată de puterea Cuvântului, începe să deruleze înregistrări vechi din arhiva memoriei, pe care le-am crezut șterse. Martorii sunt surprinzător de mulți; cazul se limpezește repede. Mă încadrez în sfera de incidență a acestui verset. Îmi fulgeră pe dinaintea ochilor instanțe penibile. Am dat frâu liber limbii. Atunci am crezut că fac bine, aveam dreptate, țintuiam lucruri condamnabile în viața semenului meu. Nu mai sunt deloc sigur. O descoperire vitală! Îmi amintesc acum, verset cu verset, că scriitorii biblici sunt unanimi, când zugrăvesc limba ca pe un potențial criminal.

Limba este termometrul vieții spirituale; un instrument util, ”la purtător”, care poate spune lucruri relevante despre noi dacă, în timp ce vorbește altora, suntem dispuși s-o și ascultăm. Avantajul oferit de acest insolit ”instrument de măsură” este dublu. Indicațiile lui pot fi citite și din interior și din exterior (dacă acesta din urmă mai poate fi un avantaj), de către vorbitor și ascultător, în același timp. Dar experiența arată că vorbitorul profită mult prea puțin de utilitatea ei (ca termometru). În schimb ascultătorul, dacă e atent și interesat să ne cunoască, poate să măsoare cu exactitate temperatura noastră lăuntrică, emanată involuntar odată cu mesajul.

Deprinși să discearnă valoarea interlocutorului în urma unei simple discuții, unii oameni te lasă să vorbești, te ascultă, te analizează, te categorisesc și, în funcție de ceea ce află, te rețin ca posibilă relație viitoare, sau te elimină ca inutil. În fond, este o datorie față de sine, a omului integru, să-și aleagă prietenii.

Așadar, când deschidem gura, noi revelăm ceva despre ființa noastră. Devenim vulnerabili, ne trădăm profilul interior, modul de gândire, concepțiile, opiniile, coloratura fondului sufletesc, nivelul intelectual, tipul de caracter, calitatea religiei noastre și multe altele. Când doctorul cere să-ți vadă limba, el știe că poate citi în ea informații prețioase despre starea sănătății tale.

Pe termen scurt, putem izbuti să ne dăm drept alții, colorând în mod deliberat, și doar periferic, limbajul. Căutăm să pledăm în favoarea noastră prin mijlocirea acestui avocat neîntrecut în iscusință, care este limba. Dar în timp, multe lucruri ne scapă. Cenzura face gafe. Ne dăm arama pe … gură. Iese la iveală lipsa de concordanță dintre vorbire și trăire.

Apostolul Iacov ne spune că limba este doar indicatorul. Câtă putere avem asupra ei, atâta control putem exercita asupra persoanei proprii. Izvorul din care țâșnește comunicarea este inima. Cum suntem noi, așa va fi și vorbirea noastră. De aceea ne sfătuiește înțeleptul, ”Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”.

(va urma)

Ești Tu Acolo?

April 17, 2009 at 3:54 pm | In Ilie | 1 Comment

Despre proorocul Ilie, ”unul din locuitorii Galaadului”, nu cunoaștem alte date personale, decât supranumele de ”Tișbitul”, evocând probabil localitatea natală. Lipsa oricărei referințe la ascendența sa îl plasează alături de Melchisedec. Faptul că a fost răpit la cer ne amintește de Enoh. Arătându-se pe muntele schimbării la față, ca reprezentant al profeților vechi-testamentali, Ilie identifică din partea lor pe Mesia. A trăit momente de descurajare, pe când fugea de Izabela, asemănându-se astfel cu Iona (1 Împărați 19:4). Pe muntele Horeb a trăit o experiență similară cu a lui Moise, fiind vizitat de Dumnezeu în ”susurul blând și subțire”. Ultima pagină a Vechiului Testament îl readuce în actualitate ca veriga de legătură cu Noul Testament, investit cu misiunea de a întoarce inima părinților spre copii și a fi un tampon de protecție în fața blestemului (iminent) la venirea Domnului, când va găsi țara într-o stare inadecvată (Maleahi 4:5-6). Isus l-a identificat cu Ioan Botezătorul (Matei 17:12-13). Ca trimis al Cerului înaintea împăraților Ahab, Ahazia, Ioram, Hazael și Iehu, și ca apărător al credinței în fața idolatriei (pe muntele Carmel), Ilie se aseamănă cu apostolul Pavel (Fapte 9:15).

Unii comentatori biblici cred că Ilie se va întoarce în vremea sfârșitului, ca unul din cei doi martori despre care vorbește Apocalipsa 11, ca să-și încheie lucrarea pe pământ și să guste moartea.

Asemănările dintre Ilie și alți mesageri ai lui Dumnezeu, pe de o parte, vin să echilibreze caracterul unic al personalității sale, pe de altă parte. Ca om, pare să fi renunțat la viața personală, iar ca profet s-a ivit ca o cometă pe cerul sumbru al istoriei lui Israel. A dispărut la fel de brusc, ca un ambasador chemat acasă, parcă spre a fi pregătit pentru o altă misiune. Dacă apariția lui a venit ca o surpriză, plecarea la cer a fost cunoscută în avans de tovarășii lui de ”breaslă”, iar ca lider spiritual nu și-a părăsit slujba fără să pregătească un succesor, în persoana lui Elisei, și să-i predea o glorioasă ștafetă.

Profet mare în fapte, Ilie a rostit puține cuvinte, fără o carte a Bibliei care să-i poarte numele, însă cu mare efect în istoria neamului său. Cuvântul introductiv al misiunii sale a bubuit ca un tunet în auzul regelui Ahab, vestind cu îndrăzneală o secetă devastatoare de trei ani și jumătate; ”în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie” (1 Împărați 17:1). Când cuvântul slujitorului se identifică cu al Stăpânului său, el trăiește la înaltă tensiune spirituală și se poate aștepta la descărcări electrice. Făcând din cuvintele lui Dumnezeu cuvintele sale, Ilie a putut aștepta ca Dumnezeu să-i onoreze mesajul, ”după cuvântul meu”.

Itinerariul călătoriei sale a fost trasat de Dumnezeu, Ilie fiind întotdeauna ”acolo” unde a fost trimis. Observați incidența adverbului de loc ”acolo” în primele zece versete din capitolul 17 al cărții 1 Împărați: ”am poruncit corbilor să te hrănească acolo” (4); ”rămâi acolo. Iată am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească” (9); ”acolo era o femeie văduvă, care strângea lemne” (10).

Dumnezeu i-a purtat de grijă în chip miraculos și i-a furnizat puteri supraumane. Mai întâi a alergat înaintea carului lui Ahab de la muntele Carmel până la intrarea în Izreel, urmărit de norii groși, aducători de ploaie, pentru care s-a rugat pe vârful muntelui. Apoi, fugind de mânia Izabelei, a mărșăluit fără întrerupere timp de patruzeci de zile și nopți, până la muntele Horeb.

Deși cronicarul biblic păstrează sub tăcere detalii referitoare la ascendența și creșterea lui Ilie, el ridică puțin perdeaua, lăsându-ne să asistăm la faze ale procesului de formare a slujitorului lui Dumnezeu. Și profeții au nevoie să se schimbe, să învețe și să crească. Înainte de a-l trimite în ținutul Sidonului, la un popor păgân, Dumnezeu l-a ținut pe Ilie lângă pârâul Cherit și l-a hrănit acolo prin corbi. Privind zilnic la păsările negre, socotite necurate, profetul a înțeles, prin asociație, că nici un popor nu este necurat și că toți au nevoie să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Astfel este pregătit pentru faza următoare a subzistenței și a lucrării Sale.

În lungile perioade de tăcere impusă de Stăpân, Ilie a putut înțelege că lipsa de activitate îi oferea oportunitatea creșterii interioare, mai prețioasă pentru sine decât activismul. Nu numai că lucrează prin (și pentru) slujitorii Săi, dar Dumnezeu lucrează și înlăuntrul lor. Ca să-i poată înțelege pe cei slabi și lipsiți, profetul are nevoie să-și simtă propria slăbiciune și lipsa celor mai elementare mijloace de trai.

Ce Faci Tu … Aici?

Tranziția pe care caracterul lui Ilie o suferă are loc între cei doi munți ai evoluției sale, Carmel și Horeb. Începutul este forte pe vârful Carmelului, cu eroismul de a se înfățișa înaintea regelui ostil și victoria asupra idolatriei, cu invocarea focului din cer și încheierea secetei. Dar situația se schimbă rapid și radical în numai 24 de ore. A doua zi profetul fuge de mânia Izabelei, coborând vertiginos în valea descurajării, unde nu-și mai dorește nimic, ”Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul …” Dumnezeu îl întărește și Ilie pornește în călătoria de 40 de zile prin pustiul singurătății, în compania … lui însuși, ”am rămas numai eu singur”. Pe muntele Horeb se încheie pelerinajul sufletesc al vechiului Ilie. După cum Dumnezeu nu S-a manifestat nici în foc, nici în cutremurul de pământ, nici în vântul care spinteca stâncile, de acum Ilie devine un un glas uman, purtând cuvintele Domnului, fără a mai adăuga notele personale ale fostului său caracter intempestiv. Focul nu mai coboară, decât ca să-l ridice pe profet la cer.

Meditând la faptele acestui profet unic, se naște în minte întrebarea: este un personaj biblic de talia lui Ilie relevant astăzi pentru oameni de rând, ca mine și ca tine, ”acolo” unde te afli? Poți tu învăța ceva din pilda lui Ilie, chiar dacă nu ești chemat să emulezi faptele lui la o scară rezonabilă? Se poate folosi Dumnezeu și de mine, chiar dacă nu mă evidențiez cu nimic din rândul fraților mei?

Prin atitudinea interioară, fiecare din noi se plasează undeva între două extreme posibile, în ceea ce privește slujirea lui Dumnezeu. Cu cât mai aproape de extreme, cu atât mai păgubitoare va fi poziția. Te poți considera mai bun ca alții, mai dotat cu abilități spirituale, mai plăcut lui Dumnezeu și mai util Împărăției. Cu cât mai sus te plasezi pe această scară, cu atât mai puțin util vei fi. Realizările spirituale vor fi invers proporționale cu evaluarea proprie.

Plasându-te mai aproape de extrema opusă, vei fi tentat să te socotești nevrednic a fi folosit. Dacă te încadrezi în această categorie, cuvintele apostolului Iacov ți-ar putea veni în ajutor, amintindu-ți că Ilie ”era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi …” (Iacov 5:17). Nu uita că oamenii de rând, ca tine și ca mine, alcătuiesc ponderea în Împărăția lui Dumnezeu. Deși istoria omului comun nu e scrisă în cărți și faptele lui nu sunt spectaculoase, modelul de slujire rămâne același. La fel și condițiile de îndeplinit.

Du-te … la Albină

April 12, 2009 at 4:49 pm | In albina | 2 Comments

În unii ani, prin luna Februarie sau Martie, o scurtă și efemeră avantpremieră a primăverii aduce elațiune pe străzile orașelor și un nor de îngrijorare pe fruntea multor gospodari. Nu poți fi sigur (prin definiție) că vremea bună va dura, iar o noapte de îngheț ar putea compromite mare parte din viitoarea recoltă a pomilor fructiferi. Vremea blândă dă ghes primilor muguri să iasă la lumină și, fără veste, în două zile pomii sunt plini de culoare și parfum. Muștele, ascunse prin crăpături de ziduri, sunt cele mai grăbite să-și scoată la iveală aripioarele, încălzindu-le la soare. Numai că pomii fructiferi își îmbracă straiele de sărbătoare, ca să îmbie la ospăț pe culegăroarele de polen și nectar, nu pe sumedenia de gâze inutile lor. Vor sosi oare la timp harnicele polenizatoare …

Multe din aromatele și zemoasele fructe, doldora pline de vitamine și suc, din care vei gusta la vară, vor fi putut rodite prin sârguința neobositelor albine. Viața acestor insecte, cum omul o cunoaște prin observație și cercetare, ni se oferă ca o lume uimitoare, plină de înțelepciune practică, de scop, precizie, dedicare, eficiență și … dulceață. Hărnicia proverbială a albinei este întrecută doar de gradul înalt de organizare a vieții ei, structurată pe fondul comunității care se cheamă stup.

Când ai ținut în mână un fagure de miere, minunându-te de comoara aurie adunată cu sârg de micuțele vietăți, care-i un deliciu pentru cerul gurii și o enigmă pentru mintea umană străină de secretele albinei, poate ți-ai pus întrebări cu privire la mecanismul biologic ascuns în trupșorul de un gram al acestei fabrici vii. Tor ce ne dăruiește albina este util și prețios, începând cu mierea, ceara, propolisul și terminând cu învățătura morală despre trântori, ca să nu mai vorbim de pedeapsa administrată de ascuțitul ei ”ac cu gămălie”, prin care-și apără cămara.

Pe matematicieni și pe constructori îi uimește realizarea ”tehnică”, pe care o numim fagure. Există numai trei figuri geometrice, prin care o suprafață poate fi împărțită în spații de mărime egală, de formă regulată și fără goluri între ele. Acestea sunt: triunghiul echilateral, pătratul și hexagonul regulat. Ultimul dintre ele oferă cea mai mare rezistență, economie de material și eficiență în folosirea spațiului și tocmai acesta a fost ”ales” de albină pentru casa ei.

Studiul vieții albinelor a fascinat pe mulți oameni, deopotrivă amatori și specialiști, fără ca vreunul să rămână dezamăgit de interesul arătat acestor minuscule ”savante” zburătoare, fie că s-a mulțumit cu dulceața din cămara lor, fie că au mers mai departe, găsind o bogăție de pilduitoare învățătură morală aplicabilă la viața umană.

O albină vizitează între 50 și 100 de flori cu ocazia unei singure călătorii de colectare. Pentru a produce un pound de miere, albinele sunt nevoite să zboare un total de 55,000 de mile, spre a colecta nectar din 2 milioane de flori. Produsul final este un combustibil atât de bogat în energie, încât ar fi de ajuns două linguri de miere pentru o albină, ca s-o susțină de-a lungul unui zbor în jurul pământului (dacă ar trăi suficient de mult pentru a încheia călătoria).

Un caz cu totul ieșit din comun îl prezintă elvețianul Huber, născut în Geneva în 1750 și care, în condiții neobișnuite, a devenit interesat de viața albinelor, dedicându-și viața studierii lor, în ciuda faptului că și-a pierdut vederea încă din tinerețe. Văd parcă sprâncene ridicându-se a nedumerire. Cum, un savant orb, care cercetează un domeniu practic al biologiei? Un cercetător, care-și dedică viața unor micuțe ființe, pe care nu-i în stare să le vadă? Sună ca o glumă nelalocul ei. Și totuși, acesta este adevărul gol-goluț. Contribuțiile lui Huber la cunoașterea albinelor rămân de neegalat în istoria științei apicole.

Huber s-a slujit de ochii și mâinile unui servitor inteligent și devotat, pe nume François, cu care a colaborat de-a lungul unei vieți fructuoase. Huber n-a văzut niciodată un fagure de miere, dar tot ce a descoperit pentru știința apicolă a devenit clasic în acest domeniu. Mintea lui pătrundea dincolo de ceea ce ochii văd și înțelegea mai mult, fără să vadă, decât pricep mulți oameni, care se pot sluji de ochii lor. El ghida ochii și mâinile slujitorului în nenumărate experimente și trăgea concluzii pe baza observațiilor furnizate cu fidelitate de acesta.

Asemenea elvețianului Huber, există și pentru noi o lume, pe care n-o putem vedea încă, dar despre care știm cu siguranță că există, o lume față de care ochii noștri sunt orbi, dar o lume pe care o putem cunoaște totuși, dacă îi dedicăm viața, puterile și interesul. Este lumea Împărăției lui Dumnezeu, despre care ne vorbesc Scripturile. Mai mult decât a putut face François pentru Huber, și cu mai mult folos, poate face Duhul Sfânt pentru noi, zugrăvindu-ne realitățile împărăției după care tânjim, pe care o așteptăm și pentru care ne pregătim.

Albina își colectează din flori materia primă, o prelucrează în trupușorul ei și sintetizează un produs final fără egal. Și, cel mai grăitor fapt, albina n-o face pentru sine, deși nu este conștientă de acest lucru. Când le-a descris israeliților țara promisă, Dumnezeu le-a zugrăvit-o ca țara în care ”curge lapte și miere”. Laptele este hrana pruncului, de curând născut ca ființă duhovniceasă, iar mierea simbolizează alimentul perfect, conținând mai toate nutrimentele de care omul matur are nevoie pentru subzistență și, pe deasupra, dulceața de neegalat, care sugerează desfătările spirituale ale cerului. Mana, cu care Dumnezeu i-a hrănit pe israeliți în pustie, ”avea un gust de turtă cu miere” (Exod 16:31).

Partea cea Bună (2)

April 8, 2009 at 5:47 pm | In Maria, Marta | Leave a Comment

Două surori, atât de deosebite una de alta, reflectând mentalități aparte și o raportare diferită la lucrurile spirituale. A fost nevoie de prezența lui Isus, ca să forțeze revelarea fizionomiei lor spirituale, după cum numai El o poate face.

Învierea lui Lazăr simbolizează cutremurul pe care Isus l-a provocat în viața surorilor lui. Aflăm că Marta nu se cunoștea pe sine însăși, nu știa cine era cu adevărat sora ei și nu-L înțelegea pe Isus. Dovadă că-L poți sluji pe Domnul (nu doar la masă), fiind în același timp pradă îngrijorărilor și frământărilor comune tuturor oamenilor. Felul cum ne raportăm la Isus este întotdeauna o chestiune de alegere, după o confirmă Maria, care ”și-a ales” partea cea bună.

În propria casă, în postura de gazdă, avându-L pe Isus ca oaspete, Maria pare corigentă la capitolul slujire, iar Marta nu scapă prilejul să evidențieze înaintea Domnului carența ei. Frustrarea Martei, cu mânecile suflecate și fața îmbujorată, trudind în bucătăria hărniciei ei înnăscute, contrastează stringent cu poziția Mariei, așezată la picioarele Domnului, cu ochii ațintiți la fața Lui, ascultând cu toată atenția cuvintele vieții veșnice. Atât de aproape de Domnul în spațiu, și totuși atât de departe de El în duh, iată drama unui suflet, căruia aveau să-i fie luate lucrurile pentru care se îngrijorează și se frământă. Sunt convins că Isus n-a îngăduit Martei să scape din forța de atracție a harului Său și că a făcut din ziua respectivă (și din învierea lui Lazăr) pivotul înscrierii ei pe orbita salvării. Pentru Marta ”partea cea bună” era încă o alegerea, pe care ”trebuia” s-o facă.

Maria, la rândul ei, L-a înțeles pe Isus mai bine decât cei 12 ucenici și mai bine decât toți contemporanii ei. A înțeles că Isus venea, nu ca să fie servit, nu ca să primească, ci ca să slujească și să dea. Iat-o, deci, pe Maria, primind cu toată ființa ei oferta Domnului, alegând partea cea bună la picioarele Lui, în vreme ce ucenicii se așteptau la alte lucruri de la El, speranțe ce aveau ”să le fie luate”.

Maria vedea în Isus pe Mielul divin și înțelegea că urma să fie jertfit pe altarul dreptății lui Dumnezeu, în timp ce Petru se cabra cu indignare la auzul veștii despre patima Sa, ”Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” Maria săvârșea actul profetic al îmbălsămării trupului Domnului în casa lui Simon leprosul, act apreciat de Isus ca atare și înregistrat pentru totdeauna pe paginile Evangheliei (Matei 26:12-13). Vasul de alabastru spart de Maria prefigura frângerea trupului lui Isus, frângere care ”trebuia” făcută (prin alegerea, de bună voie, a lui Isus), îngăduind mirosului să umple lumea cu parfumul harului.

Pentru a obține viața veșnică, un singur lucru trebuiește, lucru ales în defavoarea oricăror altor lucruri. Mântuirea este exclusivistă și nu va tolera niciun rival. Este ușor a servi la masă, ca Marta, dar greu a alege să receptezi, fără nici un bruiaj, mesajul cuvântului veșnic, ca Maria.

Partea cea Bună (1)

April 3, 2009 at 12:26 pm | In Maria, Marta | 1 Comment

În cursul mesajelor rostite prin biserici, de multe ori ni se prezintă la modul imperativ o sumedenie de lucruri, pe care ”trebuie” să le facem, lucruri care (chipurile) condiționează bunăstarea și progresul nostru spiritual. ”Trebuie” ba una, ba alta, în funcție de vederile personale ale vorbitorului, pe care se întâmplă să-l ascultăm. Auzim repetat un ”trebuie”, rostit cu autoritate de la sine asumată, menit să ne ghideze prin hățișul cerințelor divine. Cu cât mai multe lucruri ”trebuie” împlinite, cu atât mai confuz rămâne ascultătorul, incapabil să reconcilieze imperative care, nu de puține ori, se bat cap în cap.

În contrast cu pletora de ”trebuințe”, care inundă predici și studii, Isus o asigura pe Marta că, la urma urmei, ”un singur lucru trebuiește” (Luca 10:42), lucru care le condiționează pe toate celelalte și care, spre surprinderea Martei, fusese deja găsit chiar de Maria, sora ei.

Isus nu lua cu asalt periferia unor ”trebuințe” de împlinit pentru o viață de ascultare, ci țintea centrul ființei umane, vâna din care „ies izvoarele vieții”. Ascultarea, deci, nu este o chestiune de ”trebuie”, ci de dispoziție a inimii, de disponibilitate a voinței și dedicare a întregii ființe țelului prioritar. A căuta în altă parte pârghiile ascultării ar fi totuna cu a te expune primejdiei de a împlini doar niște ”porunci omenești” (Marcu 7:7).

Pilda Mariei este evidențiată de Isus în fața tuturor celor prezenți. Se pare că Marta a fost sora cea mare în familia celor trei din Betania, gazda, gospodina, dar numele Mariei a căpătat întâietate nedisputată în onomastica internațională. Datorăm Evangheliei originea celor două nume, iar frecvența numelui Maria o datorăm aprobării din partea lui Isus a felului în care ea s-a raportat la El. Vei găsi 100 de Marii în orașul în care locuiești, înainte de a întâlni o singură Martă. Numai că, din păcate, 99 din ele vor semăna perfect cu Marta și te poți socoti norocos, dacă dai peste o singură Marie, care să semene celei din Betania.

Participam, cu câțiva ani în urmă, la un grup de studiu biblic, împreună cu frați și surori din biserica de care aparțineam pe vremea aceea. Ajunseserăm cu studiul la capitolul 11 din Evanghelia lui Ioan și discutam despre cele două surori și despre fratele lor, Lazăr. Întrebam, la un moment dat, pe cei prezenți, ”Pe care din cele două surori o prețuiți și admirați, ca model creștin?” Cum era de așteptat, răspunsul a fost anonim, ”Pe Maria”. Despre ea declara și Isus că ”și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” , în timp ce Martei îi adresa un blând reproș, ”Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu” (Luca 10:41-42).

Întrebarea se voia doar un smoke screen. În continuare, ca o paranteză la studiu, am lansat întrebarea intenționată din capul locului, adresată doar bărbaților prezenți, ”Dacă ai fi trăit atunci și acolo, pe care din cele două surori ai fi voit-o de soție?” Din nou, răspunsul a fost unanim, dar cu totul diferit, ”Pe Marta”. Dincolo de aspectul anecdotic al divagației mele de atunci, răspunsul la a doua întrebare trădează cu elocvență ordinea priorităților în viețile noastre. Răspunsul la prima întrebare reflectă mai mult un ideal, prețuit la nivel mental, dar rareori realizat în practică.

Meditează un minut la aceste lucruri, și mai ales la semnificația ”părții celei bune”. Și, dacă dorești totuși să alegi între cele două surori din Betania, te îndemn s-o alegi pe Marta … ca soră a ta!

(va urma)

Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.