Două Lighene

March 23, 2009 at 3:49 pm | In Cina, slujire | 5 Comments

Isus ”i-a iubit până la capăt” pe ucenici (Ioan 13:1). Ce simplu și frumos ne-o relatează Evanghelia, când spune că El a dus iubirea până la limita posibilă. Le-a dovedit-o în seara ultimă petrecută cu ei și în ziua următoare, când rămânea singur, părăsit de toți, chiar și de Tatăl. Părăsit și singur, Isus își ducea iubirea până la capăt. Și capătul iubirii este jertfa de Sine.

Pe cruce atârna, în ziua premergătoare praznicului, Iubirea lui Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu, săvârșind cea din urmă lucrare în folosul lumii, înainte de Sabat, sau Odihna Eternă.

Ligheanul Domnului

”S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor …” (Ioan 13:4-5).

Firi diferite, ucenicii își treceau pe rând picioarele prin lighean. Profilul lor oferea în seara aceea galeria psihică întreagă a grupului ales de Isus. Prin atingerea mâinilor Sale, El îi citea pe rând, într-o pomenire finală ca Fiu al Omului. Măcar că-i știa foarte bine, nu doar din conviețuirea de peste trei ani, ci din veșnicie (Ioan 2:25), Domnul își întipărea în memoria palmelor amintirea ucenicilor. Dorea să-Și aducă aminte de toți în ceasurile atârnării pe Cruce, când sângele-I curgea din palme și-i spăla de păcatele lor, ”Iată că te-am săpat pe mâinile Mele …” (Isaia 49:16).

A fost ca un intim rămas bun, rostit fiecăruia în parte, nu cu gura, ci cu mâinile. A întâlnit din nou scepticismul, blândețea, îndoiala, sensibilitatea, iuțimea; și toate acestea au lăsat o impresie în palmele Învățătorului. Ultima impresie umană, înainte de întâlnirea cu asprimea lemnului și răcoarea oțelului.

Acolo, în lighean, se topea ceva din ei, ca într-o eprubetă de laborator, în care reacția controlată cu grijă trebuie să dea rezultatul scontat. Acolo, Isus a obținut încă o dată ce dorea de la ucenicii Săi, fără ca ei să știe. Experiența din odaia de sus îi tria, despărțind grâul de neghină. O reacție cu efect întârziat, în care ”sarea” cere timp să se precipite. S-a dizolvat în lighean încă un gram din firea veche, sub impresia unui gest unic în istorie, care i-a surprins (cum era și firesc), le-a zdruncinat siguranța și i-a scos încă o dată din făgașul gândirii tradiționale. O schimbare necesară, o lecție neînțeleasă atunci, dar pricepută ”după aceea”. Din nou, măiestria Învățătorului nu dădea greș, ci semăna o sămânță pentru mai târziu, și pentru noi, la distanță de aproape două mii de ani de actul care a schimbat lumea și istoria, după cum nimic din ce Isus a săvârșit n-a dat greș și n-a rămas fără urmări.

Apa din ligheanul spălării picioarelor vorbește cu elocvență despre câteva lucruri. Ea ne spune mai întâi de acțiunea unificatoare a mântuirii. Suntem egali. Dumnezeu nu ne tratează preferențial, deși ne încearcă pe fiecare din noi ispita de a crede că suntem speciali în ochii Săi. Stă în firea apei să se niveleze, indiferent de vasul sau formațiunea geologică în care se găsește. Avem nevoie să trecem constant pe la lighean, în amândouă pozițiile; și în postura perplexă a lui Petru, dar mai cu seamă în poziția plecată a lui Isus.

Apa curățește vinovăția pe care o iertăm altora și spală mustrarea de cuget, care ne obsedează pe noi înșine. Apa dizolvă pământescul din noi. Se aruncă odată cu ea reziduurile care trebuiesc aruncate, țărâna ce nu poate urca în Cer. Scăpăm de ea progresiv, gram cu gram.

În fața ligheanului stau întotdeauna doi. Nu întâmplător ne-a învățat Isus să ne rugăm folosind pronumele posesiv la plural, ”Tatăl nostru”. Tatăl meu și Tatăl tău! Nu ucenicii L-au spălat pe Isus în seara Cinei, dar oricne spală pe fratele său, Îl spală, de fapt, pe Isus, dacă atitudinea slujitoare este prezentă.

Lecția slujirii adevărat transpare din atmosfera unică a Cinei, slujire care se poate împlini doar în umilință, la nivelul picioarelor celor pe care-i slujești; mai jos de picioare nu se poate coborî. Urmează apoi disponibilitatea în fața suferinței, pe care sacrificiul o implică. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, pe sufletul Domnului apăsa durerea de a fi respins de beneficiarii lucrării Sale. Așteptat cu dor, sta în mijlocul lor, necunoscut ochilor orbiți de prejudecăți și cu inima împietrită din lipsă de dragoste. Se vedea vândut pe 30 de arginți și se vedea schimbat cu un tâlhar …

Isus se pleca și spăla picioarele unor trădători care erau ”ai Săi” (Ioan 13:1), care n-aveau încă tăria să îndure împotrivirea împreună cu Domnul lor, dar care, fiind ai Săi, vor avea parte de ea în viitor.

Ligheanul lui Pilat

”… a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului și a zis: ”Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24).

Pilat cădea în capcana etern umană, urmând calea îmbietoare a neprihănirii proprii, rostită cu gura și bazată pe merite proprii. Pilat credea că se poate spăla singur. Dar nu se pleca, nu se dezbrăca de hainele lui și nu slujea decât intereselor sale egoiste, căci nu se iubea decât pe sine. Ce tablou trist al neputinței și, în același timp, al infatuării umane, care stă sfidătoare înaintea lui Dumnezeu, incapabil să-L recunoască, orb la nevoa lui și la salvarea disponibilă.

Două lighene – atât de aproape unul de altul în timp și spațiu, dar situate la polii opuși ai universului spiritual, criteriul diferențierii eterne. Între odaia de sus și palatul guvernatorului au fost luat deciziile finale, cu implicații eterne pentru toți oamenii. Hotărârea lui Isus a fost, ”Totuși … cum voiești Tu”, iar hotărârea lui Pilat, ”le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, dupăce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit”.

O Filă (personală) din Istoria Bisericii

March 15, 2009 at 7:14 am | In istorie, vedenie | 3 Comments

Duminica-i pe sfârșite. După dangătul cadențat al ceasului din turla bisericii, ar fi trebuit să fie întuneric beznă. Dar luna pare hotărâtă să prelungească ziua până după miezul nopții, sau poate până … dimineață. Nu-ți vine să te duci la culcare. Sătenii stau încă de vorbă, plănuind lucrările săptămânii următoare. Tinerii uită să se despartă unii de alții; cum ar putea fi altfel? O bucurie inexplicabilă stăruie în toți și în toate. Oare ce sărbătorește natura astăzi?

Pe prispa unei case, în așteptarea celor dragi, stă o femeie alături de fiica ei (în vârstă de șaisprezece ani). Privesc fermecate spre curtea largă din fața lor, pe care n-au văzut-o niciodată atât de bine luminată în ceasurile timpurii ale nopții. E noapte și parcă totuși nu e. Ceva tainic se pregătește în văzduh. O așteptare înfiorată cuprinde întreaga fire. Șovăielnic, un cocoș strigă înainte de vreme întâia strajă a nopții, supărând câinii din vecini, treziți din prima ațipeală.

Cele două femei se minunează cu glas tare de această frumusețe dăruită de Creator. Poate să fi fost și alte nopți fermecate, dar cine avea vreme să le admire. Astăzi, însă, e Duminică și nimănui nu-i scapă. Timpul s-a oprit pe loc, complice cu luna.

Un zgomot banal sparge tăcerea. Se deschide poarta dinspre uliță. Desigur soțul se întoarce acasă, gândește femeia, sau poate cei doi frați mai mari ai ei, speră tânăra fată. Dar nu apare nimeni și nici nu se aude poarta închizându-se la loc. Ba da, acuma se aude cineva, dar … par să fie mulți. Se aude târșâit de pași, bocănit de bâte și, deodată, în câmpul vizual al celor două femei apare o ceată de bărbați și femei îmbrăcați în haine albe și lungi până la pământ. Cu glugi pe cap, nu le poți ghici chipul. Cei mai bâtrâni sprijiniți în toiege. Înaintează murmurând, vorbind între ei, până ajung în mijlocul curții. Glasurile slabe li se unesc într-un zumzet ca de albine, părând să aibă multe a-și spune unii altora. Ca sub fascicolul unui reflector ceresc, ceata este centrul atenției. Scena se derulează încet, în detalii de vis, dar cu pregnanța realului.

Cu ochii mari, cele două femei privesc … Spectatoare la defilarea necunoscuților, se simt totuși parte integrantă din eveniment. Se intuiește vag un mesaj tainic, destinat lor. Ce să fie? Nu mai există nimic altceva în jurul lor, nu mai percep nimic altceva.

Câtă vreme să fi trecut? Câteva clipe, un ceas? Și, iată acum o minune și mai mare. Un vânt, stârnit de nicăieri, înfioară aerul și, cu vuiet slab, ridică blând de la pământ întreaga ceată de vizitatori. Îi poartă în sus, tot mai sus, până se topesc cu toții în pânza de argint țesută din raze de lună.

A fost aievea sau nălucire? Tânăra fată se sperie abia acum, trezită brusc din reverie. O zbughește în casă și-și ascunde fața între pernele patului. Mama vine după ea, o mângâie și o liniștește. Cu precauție apoi, o descoase blând despre cele văzute. Se verifică pe sine însăși. Au văzut amândouă aceleași lucruri?

Da, a fost aievea. Dar ce să însemne acest mesaj venit, neîndoielnic, din înaltul cerului, acolo unde s-a întors ceata de sfinți?

Și trec ani după ani, fără nici o deslușire. Rămâne o taină, pe care memoria o împinge treptat într-un ungher puțin umblat, acoperită de colbul uitării.

Peste vreo cincisprezece ani, împreună cu mai multe familii din Banat, și familia femeii e smulsă fără veste, și fără milă, din casa și tihna ei și deportată în Bărăgan. Acolo își trăiesc exilul în propria țară. Abia după alți cinci ani li se permite să se întoarcă în satul lor, unde nu mai găsesc nimic din cele lăsate în urmă. Doar casele, ocupate de alții în lipsa lor, îi așteaptă neglijate și triste.

Gospodarii de altădată se întorc acum săraci. Doar bucuria întoarcerii le dă puterea unui nou început. Paradoxal, însă, unii dintre ei se întorc îmbogățiți. În Bărăgan au aflat comoara ascunsă în țarină. În durere și frustrare, străini și sărăciți, se întâlnesc cu Evanghelia. Poate că, lăsați în casele lor confortabile din Igriș, prinși de grija avutului, n-ar fi răspuns niciodată acestei neasemuite oferte. Dar acolo o fac și se botează fericiți în apele mâloase ale Dunării. Nu sunt mulți, doar o mână de suflete, dar sunt primele roade, a căror sămânță va încolți, udată de stropii ploilor târzii, și va aduce toată roada rânduită din satul lor.

În casa în care s-a arătat vedenia se adună acum biserica penticostală din sat. Sunt puțini și doar cu mare greutate, la intervale rare, se alipește câte o femeie, ba chiar și câte un bărbat, la nucleul inițial de bărăgăniști. Și au de înfruntat disprețul satului și dezaprobarea rudeniilor, împotrivirea niciodată muiată a preotului ortodox și multe altele. Biserica crește descurajant de încet. Dacă ar fi după râvna surorilor … Dar la vremea tainică a lui Dumnezeu, vine și timpul de trezire. Cel ce arătase odinioară vedenia își întregește ceata de sfinți, până la clipa ridicării ei la cer.

În aceeași curte, vreme de 35 de ani au răsunat pașii doriți și așteptați ai multor credincioși, localnici și musafiri, până în septembrie 1990 când, după revoluție, s-a inaugurat un alt lăcaș de rugăciune. Lumina de sus nu s-a stins acolo. Ea m-a luminat și pe mine, nepotul tinerei fete de odinioară, căreia i s-a arătat și vedenia și împlinirea ei.

Un scurt paragraf din istoria Bisericii celei Mari, scrisă în ceruri, dar făptuită pe pământ, a cărei chemare acasă este aproape, când ceată cu ceată, de prin curți modeste, sau cartiere făloase, din Banat și Bărăgan, ne vom aduna cu toții în văzduh, ridicați de același vânt primenitor al Sfântului Duh.

„Și vom zbura ca păsările toamna …”

Scrie-ți și tu, cititorule, paragraful personal în cronica mântuirii!…

Laudă Limbii Române

March 6, 2009 at 9:17 am | In limba noastră | 1 Comment

Fără a emite pretenția că este perfectă, limba noastră ne slujește în chip desăvârșit. În aula academiei, la birou, în piață, în biserică, la grădiniță, la radio, în bibliotecă, la o șuetă în parc, sau la ”un pahar de vorbă” cu amicii, limba română nu ne face nicăieri de rușine.

Vocalică și melodioasă, sonoră și nuanțată, parcă modelată anume să fie și cântată, nu duce lipsă de rime și nu șchiopătează, când ține cu hărnicie ritmul. Sugestivă, culminând în admirabile onomatopee, antrenantă, știe să fie și sobră, ceremonioasă, autoritară, ori blândă și veselă, în largul ei printre ecuații matematice, simplă și ușor de articulat pentru îngerașul din leagăn. Într-un cuvânt, ar trebui să fim mândri de limba noastră.

Suplă și elegantă, limba română își ascunde foarte bine vârsta; am putea spune chiar că arată surprinzător de bine la anii ei, folosind doar cea mai simplă rețetă a cosmeticii lingvistice. Are precizie în comunicare, o gramatică stabilă, vocabular bogat, mulțime de sensuri figurate, un simbolism robust, o fonetică ce poate schimba ușor gamele, are întindere, adâncime și se pretează la umor.

În poezie își dezvăluie cel mai bine virtuțile. Se simte în largul ei, săltând ușor pe ritmuri cadențate, realizând armonia perfectă cu sufletul românesc, căci toată lumea știe că românul s-a născut poet. Ne-a mângâiat, când a plâns împreună cu noi pe unduirile triste ale doinei – această supapă de siguranță a inimii preapline de dor și de jale, care ne-a salvat fără contenire optimismul etnic, amenințat în fiecare generație a zbuciumatei noastre istorii. Izbucnește surprinzător în strigături scurte, dar spunând atât de mult de pe marginea horei, pe care o privește hâtru, știind să prindă într-o singură frază esența unei situații, depozitată apoi în memoria colectivă a neamului. Prin legendă și baladă ea-și păstrează comorile de veacuri, evocând istoria și cinstindu-și eroii. Basmul copilăriei, iubit de nepoți, dar gândit de bunici, ca refugiu etic și mod de a satisface simțul dreptății, măcar pe plaiurile visării, va rămâne neuitat în amintirile copilăriei. Cu toate avânturile și efuziunile înecate, inevitabil, în bocet …

În aceeași măsură în literatura cultă, ca și în cea populară, fie poezie, fie proză, limba noastră își etalează farmecul unic, umbrit doar de deputința de a fi gustat de străini. Mi-ar fi și greu și ușor să exemplific, spicuind din frumusețea creației literare românești; ușor fiindcă-i greu de ales și greu fiindcă-i ușor să creez nemulțumiri. Cum zice străbunicul nostru latin ”de gustibus …” Eminescu sau Coșbuc, Sadoveanu sau Caragiale, Miorița sau Meșterul Manole. Este un corn al abundenței – să-și ia fiecare ce-i place. Nu costă nimic și nimeni nu va regreta un ceas petrecut în compania literaturii române.

Limba s-a născut împreună cu poporul. Strămoșii noștri daci, biruiți în luptă, au primit de la biruitorii lor (strămoșii noștri romani) un dar de preț – limba latină. Roman pețise de multă vreme pe frumoasa Dacie, iar copilul rezultat din căsătoria lor s-a dovedit viabil, rezistent și credincios ambilor părinți, păstrându-și prin veacuri cu neobosită fidelitate și sângele și graiul.

Indisolubil legate, limba și poporul vor dăinui câtă vreme vor rămâne împreună. Nu este divorț, ci doar moarte. Fără limbă, poporul este orfan. Nu întâmplător limba lui se cheamă ”maternă”. Iar limba fără popor nu-i decât articol de muzeu – limbă ”moartă”, îmbălsămată în incunabule și ediții princeps, îngropată apoi în cavouri de bibliotecă.

A trăit, împreună cu noi, cea mai întunecată jumătate de secol din istoria ei aproape bi-milenară; ea, care nu făcuse rău nimănui. Schilodită de analfabeții proletari, siluită de mai-marii vremii, care și-au făcut din ea gumă de mestecat, scoțând pe gură baloane umflate cu minciuni, s-a apărat în singurul mod la îndemâna ei – respingându-le avansurile, refuzându-le frumusețea ei aparte, ce nu se potrivea cu mesajul lor demagogic. Puține pagini de valoare s-a lăsat convinsă a oferi în toți acești ani, doar unor talente de excepție. A supraviețuit, însă, intactă în inima și mintea celor care au iubit-o.

Dar, iată că noi primejdii o amenință acum, în aceste vremuri de circulație liberă, când granițe de tot felul se deschid larg în calea comunicării. Care-i va fi viitorul? Știe cineva să-mi spună?

Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.