A Unsprezecea (sau cea Dintâi?) Poruncă

February 27, 2009 at 8:39 pm | In dragoste, poruncă | 2 Comments

Poți iubi porunca? Ți se poate porunci iubirea? Iată o situație dilematică, de rezolvat nu doar în implicațiile ei teoretice, ci și în practica credinței.

„Vă dau o poruncă nouă; Să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13:34).

Călătorind cu mașina, căutam o stație de radio, când, pe nepusă masă, o frântură de conversație mi-a captat atenția. Invitatul emisiunii respective se plângea că dragostea face discriminare. Nu-mi pusesem niciodată atât de tranșant problema dragostei. Ideea s-a insinuat în mintea mea, provocatoare și stăruitoare, pretinzând atenție și deliberare.

După oarecare considerare, a trebuit să recunosc și eu că, în adevăr, așa par să stea lucrurile cu dragostea umană. A iubi pe cineva înseamnă a exclude (ca obiect al dragostei tale) pe ceilalți oameni, cărora nu le dăruiești preferința iubirii. Desigur, poți iubi mai multe persoane în același timp (în diferite grade și cu diferite aspecte ale dragostei), dar nu-i iubești pe toți oamenii. Numai Creatorul iubește fără discriminare, oferind mântuirea de păcat și moarte tuturor oamenilor (Ioan 3:16).

Chiar și Vechiul Testament, după cum era citat și interpretat de Isus, cerea Evreilor, prin poruncă, un tip de dragoste preferențială: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Mati 5:43). Felul de dragoste, pe care porunca o sancționa, era o dragoste discriminatorie. Și totuși, cu toate limitările ei, dragostea poruncită de Lege constituia  un pas uriaș înainte, depășind net dragostea dintre păgâni (de tip reciproc), pe care tot Isus o punea în adevărata ei lumină: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5:46-47). Deci, tipul de dragoste vechi-testamentală însemna lărgirea cercului de beneficiari ai ei, incluzând nu numai relația de familie (frații) și reciprocitatea (cei ce vă iubesc), ci și pe aproapele.

În cazul Evreilor, termenul „aproapele” desemna pe co-național. Avem de-a face aici cu o dragoste de altă natură. Nu mai este un simplu sentiment uman, care leagă împreună pe membrii aceleiași familii, sau o afecțiune subiectivă între prieteni, bazată pe bază de afinități, ori între sexe opuse, iscată pe bază de capricii și gusturi personale. Dragostea pentru aproapele includea pe toți membrii națiunii și era menită să funcționeze ca liant național.

Isus nu se oprea, însă, la porunca vechi-testamentală, ci adăuga: „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44). Dintr-odată, porunca de a iubi este scoasă din limitarea veche și extinsă în cercuri concentrice, până la includerea vrăjmașilor. Desigur, creștinii nu sunt vrăjmași nimănui, dar se poate întâmpla să fie dușmăniți de alți oameni (vrăjmași declarați sau ascunși).

Conform noii porunci, avem datoria de a iubi familia, prietenii, aproapele (concetățeanul, ori străinul în nevoie), și pe vrăjmași. Astfel, în funcție de beneficiarii ei, dragostea poate lua forme multiple, exprimându-se pe sine în funcție de categoria de oameni vizați de ea și de nevoia pe care o împlinește, putând fi pasiune, compasiune, prietenie, slujire, sacrificiu, etc. ”Capitolul 13 din 1 Corinteni este ca o prismă”, scrie Omar C. Garcia, ”Când o rază de lumină trece prin prismă, iese prin partea opusă descompusă în culorile componente ale curcubeului – roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. La fel se întâmplă cu dragostea, când trece prin inima inspirată a apostolului Pavel – iese detaliată în elementele alcătuitoare ale ei”.

În continuare, Isus ne dezvăluie motivația și țelul acestei porunci: „ca să fiți fii ai Tatălui vostru, care este în ceruri”. Tatăl nu este părtinitor, nu discriminează, ci, din perspectiva Sa cerească, iubește pe toți oamenii. A iubi numai pe cei ce ne iubesc, într-o relație de tip tranzacție, sau numai pe membrii familiei noastre, ne retrogradează la nivelul vameșilor și al păgânilor. Atâta lucru fac și ei. Tipul de dragoste cu care-i iubim pe oameni ne califică pe noi ca fii ai lui Dumnezeu, sau ne dezminte.

Dar cum poate fi împlinită porunca de a iubi, care pune împreună doi termeni aparent antitetici? Cum putem face saltul calitativ de la dragostea pur umană, de tip afecțiune, la dragostea divină (și divin poruncită)? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel, dezvăluindu-ne faptul că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Aflăm că Trinitatea este la lucru în acest paradox al poruncii de a iubi, ceeace vorbește cu deosebită elocvență despre importanța iubirii. Dragostea este a „lui Dumnezeu”, ne-a fost arătată în ființa și lucrarea lui Isus și ne este dăruită prin Duhul Sfânt. În ultimă analiză, Dumnezeu iubește prin noi, dacă-L lăsăm s-o facă.

Apostolul Ioan ne revelează faptul că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:9, 16), implicația acestui adevăr fiind că dragostea creștină, de factură spirituală, este o relație în trei, din care Dumnezeu nu poate lipsi, alături de tine și de aproapele tău.

Dragostea umană, ca sentiment, nu poate fi poruncită, fiind o legătură de familie, afinitate între prieteni, o preferință, o înclinație, o chestiune de gusturi, de multe ori inspirată de împrejurări și, nu de puține ori, o atracție greu de explicat. Uneori omul nu are control asupra ei. Dragostea de tip spiritual poate fi poruncită, căci Cine o poruncește o și furnizează, turnând-o în inimi și se poate deprinde în practică, în măsura în care implicăm voința printr-un act de ascultare.

În timp ce dragostea umană se naște în inimă și este dependentă de factori exteriori, dragostea spirituală vine de Sus, este acceptată de mintea umană și motivată de voință. Putem spune, deci, că dragostea creștină nu face discriminare și nu exclude pe nimeni, căci nu există ființă umană care să n-aibă nevoie de ea. Dragostea frățească (firească) nu-i greu de deprins și practicat; membrii aceleiași familii preiau aceeași moștenire genetică și primesc aceeași educație. Între ei, dragostea ia un aspect natural. Dragostea creștină, dimpotrivă, nu înseamnă a iubi pe cei cu care ne asemănăm, sau cu care avem ceva în comun, ci mai cu seamă a iubi în ciuda deosebirilor și a diferențelor.

În inima celui care iubește, dragostea reușește să realizeze cel mai dificil lucru din lume – ea coboară eul de pe piedestal și-l plasează la nivelul slujirii. Donald Grey Barnhouse, un excelent ilustrator al principiilor creștine, spunea, ”Love that goes upward is worship; love that goes outward is affection; love that stoops is grace”.

Călătorie fără Destinație?

February 19, 2009 at 7:04 am | In călătorie, destinație | 2 Comments

Ne sar în ochi lozinci de toate culorile și ne vibrează în urechi slogane receptate din toate direcțiile. Fiecare vrea să fie băgat în seamă, tot omul are ceva de spus. Iar dacă n-are, preia din stânga și din dreapta lozinci cu mare sonoritate, fără a-și bate capul să verifice și veridicitatea mesajului lor. E de-ajuns să sune bine la ureche și să fie afișate la vedere. Puțină deliberare mentală ar dovedi eronate logic multe din mesajele la modă în zilele noastre.

Mesajul, ubicuu prin feluritele-i variante, care de data asta mi-a atras atenția, sună cam așa, ”It is not the destination, but the journey that matters”. În decurs de câteva zile l-am auzit repetat cu nedisputată convingere (în variantă sonoră) în două-trei locuri.

Chipurile, călătoria ar fi importantă, nu destinația spre care te îndrepți. Cu alte cuvinte, nu contează ce faci, important este să te afli în treabă. Nu contează unde ajungi, atâta vreme cât te simți bine călătorind. În acest spirit, viața devine un fel de dolce far niente perpetuat zi după bună zi. Îndemnul, subtil și amăgitor, este să-ți investești timpul și energia în plăcerea de a „călători” (a nu sta acasă), indiferent că ajungi undeva sau ba, că realizezi vreun lucru sau nu. Înseamnă a te mulțumi cu meseria de „călător”, fără a-ți bate capul cu responsabilitatea de a realiza vreun scop. Vorba copilului care, întrebat ce dorește să fie, când va crește mare, a răspuns, copilărește, că vrea să se facă „musafir”.

Dacă lucrurile ar sta cum respectiva lozincă vrea să sugereze, care ar putea fi scopul unei așa-zise călătorii? Să bați câmpii? Dacă nu ți-ai propus să ajungi într-un anumit loc, pașii tăi nu se pot însuma în ansamblul unei călătorii. Fără destinație calea, drumul și direcția se dizolvă într-o continuă rătăcire spre un orizont fără repere.

De fapt, ideea de călătorie depinde în chip vital de conceptul de destinație. Destinația poate exista prin sine, fără ca travaliul călătoriei spre ea să fie materializat, dar o călătorie fără destinație rămâne o contradicție în termeni. Pe de altă parte, poți viza o destinație și să nu miști un deget (de la picior) spre a te apropia de ea, în care caz călătoria se condamnă la condiția de vis(are).

Se spune că fostul senator american Dwight W. Morrow își scotocea disperat buzunarele să afle biletul de călătorie, în timp ce trenul părăsea gara orașului New York. ”Trebuie neapărat să-l găsesc”, murmura el agitat. ”Nu vă faceți griji, domnule senator”, căuta conductorul să-l liniștească. ”Sunt convins că aveți bilet. Când îl găsiți, expediați-l pe adresa căilor ferate”. ”Nu asta mă îngrijorează pe mine”, replică senatorul, ”Am nevoie să găsesc biletul, ca să știu unde trebuie să cobor”.

Un vechi proverb spune că, odată pășit peste pragul casei, cea mai dificilă parte a călătoriei a fost făcută. Pasul prim, peste prag, include în el intenția, deliberarea, decizia, pregătirea și startul spre destinația fixată. Ce urmează, a devenit de-acum o chestiune de perseverență spre țel, o multitudine de pași, fiecare din ei conținând în sine potența de a confirma sau infirma intenția originară.

Destinația este factorul motivator și definitoriu al călătoriei. Fără o destinație precis definită, pașii călătoriei se împotmolesc în procesul unei deliberări sterile, continue, fără obiect. A te aventura peste pragul casei, fără să așterni un țel precis înaintea pașilor tăi, poate deveni un act necugetat, riscant, sau cel puțin inutil.

Când destinația (țelul) este clar stabilită și dorită din toată inima, iar voința s-a angajat ferm în atingerea ei, calitatea călătoriei nu mai contează; fie drumul neted și ușor, fie el aspru și dificil. Mai mult, nici lipsa unui drum nu va constitui un obstacol pentru călătorul decis să ajungă la țelul său. Spre fiecare destinație cunoscută astăzi a trudit cândva un deschizător de drumuri.

Știu, va obiecta cineva că lozinca sus-amintită nu ignoră, sau diminuează, rolul destinației, ci vrea doar să reclame pentru călătorie un confort sporit. Experiența dovedește mai degrabă contrariul și tot așa face și învățătura Evangheliei. Pasajul din Luca 9:57-62 avertizează împotriva unei „inimi împărțite” în ceea ce privește scopul, și tentația de a părăsi, ori amâna, înaintarea spre destinație, urmând ocolișuri și deturnări de la drum. Cine nu-și amintește cuvintele lui Isus, ”Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”. În copilărie am avut un prieten bun, pe care părinții lui nu puteau conta mai deloc. Oriunde-l trimiteau cu vreun comision, băiatul se lăsa ademenit de prima ispită, care-i ieșea în cale (câte lucruri nu-l atrag pe un copil?). Ori intra  în criză de timp și nu ajungea la destinație, ori se întorcea acasă cu mare zăbavă, spoliind întreaga afacere (Proverbe 9:26).

Chiar și religia poate deveni doar o călătorie, când scopul este pierdut din vedere și practicanții ei se lasă atrași de alternative ițite pe marginea drumului. Călătoria Israeliților prin pustie s-a prefăcut în rătăcirea lor prin pustie, de îndată ce confortul călătoriei a început să conteze mai mult decât destinația ei. Doar doi inși (Iosua și Caleb) au rămas motivați de țelul plecării din Egipt și au ajuns în Canaan.

Destinația călătoriei și progresul spre ea configurează destinul călătorului.

Când Isus se identifica pe Sine „Calea, Adevărul și Viața”, El rezuma în doar trei cuvinte religia creștină, însumând în Sine călătoria, motivația și destinația.

Prestigiu, Reputație sau Caracter (IV)

February 12, 2009 at 9:01 am | In caracter, prestigiu, reputație | 1 Comment

Caracter

Înseamnă concordanță între ceea ce ești înlăuntru și ceea ce se vede în exterior, transparență. Spre deosebire de prestigiu și reputație, caracterul are o singură față. Stă postat la nivelul solului, din care pricină și beneficiază de stabilitate maximă. Nu poți cădea mai jos de nivelul zero.

Suntem tentați a ne evalua pe noi înșine după ceea ce ne simțim în stare să realizăm, dar semenii noștri ne cântăresc după ceea ce am realizat deja. Dumnezeu, însă, ne cunoaște starea inimii și așteaptă concordanță între fapte și atitudinea interioară, care le motivează, ”Știu faptele tale”, spune ”Cel ce are ochii ca para focului … dar ce am împotriva ta …” Oare ce are împotriva ta astăzi? Te interesează să afli? Pe Dumnezeu nu-l putem induce în eroare și fericiți sunt cei ce au găsit secretul acesta și urmăresc să zidească în ei un caracter după singurul model demn de urmat, care este Christos.

În casa lui Potifar, lui Iosif nu i-a păsat că-și pierde reputația, prestigiul și, în consecință, poziția. Important a fost pentru el să-și păstreze caracterul intact și curăția în fața lui Dumnezeu (Genesa 39:9).

Prestigiu, Reputație sau Caracter? (III)

February 8, 2009 at 8:27 am | In caracter, prestigiu, reputație | 1 Comment

Reputație

Reputație înseamnă renume, apreciere, părerea despre tine a celor din jur. Înseamnă felul cum te cunosc ceilalți, din ceea ce-i lași să te cunoască. Ea implică și factorul moral, reputația putând fi bună, sau proastă. Înseamnă, de cele mai multe ori, discrepanță între ceea ce ești și ceea ce arăți în jurul tău. În acest caz înseamnă să fii tot mai mult preocupat de imaginea falsă, dragă ție, pe care cauți s-o promovezi, în vreme ce adevărată stare interioară, așa cum Dumnezeu o vede, va fi tot mai ruinată. Un proverb american, care ilustrează bine o astfel de situație, spune, “If you get a reputation as an early riser, you can sleep until noon”.

Thomas Paine spunea că reputația este ceea ce oamenii gândesc despre noi. Ceea ce Dumnezeu cunoaște despre noi reprezintă caracterul nostru. Discrepanța între caracter și reputație poate fi atât de mare încât, spunea Elbert Hubbard, dacă reputația unui om s-ar întâlni pe stradă cu caracterul lui, cei doi s-ar putea să nu se recunoască unul pe altul.

O reputație bună este esențială pentru creștin, dar una consecventă cu starea de fapt, care reflectă atitudinea interioară, nu una profesată doar cu gura. Vezi Fapte 6:3; 22:12 și 1 Timotei 3:7. O reputație bună va ajuta la promovarea Evangheliei printre oameni.

D. L. Moody spunea „If I take care of my character, my reputation will take care of me”.

Prestigiu, Reputație sau Caracter? (II)

February 4, 2009 at 8:38 pm | In caracter, prestigiu, reputație | Leave a Comment

Prestigiu

Cauți prestigiu? Îl vânează cei mai mulți. Prestigiu înseamnă poziție elevată, considerație, vază, importanță, influență. Ca să te bucuri de prestigiu, trebuie să lupți pentru a-l obține. Să lupți pentru a te impune în fața semenilor, să te ridici deasupra lor, pe o poziție de autoritate, care nu-i decât un piedestal pentru eu-l tău. Cu cât mai mult prestigiu vrei, cu atât mai puțin va conta prin ce mijloace îl obții. Cu cât mai sus dorești să te ridici, cu atât mai puțin va conta din ce (sau din cine) îți faci trepte. Devii tot mai insensibil și mai depărtat de semenii tăi și, în acelați timp, mai singur. Dacă „scopul scuză mijloacele”, atunci cu cât scopul este mai îndoielnic, cu atât mijloacele vor fi mai corupte.

Prestigiu, Reputație sau Caracter? (I)

February 2, 2009 at 7:59 am | In caracter, prestigiu, reputație | 1 Comment

Societatea este universul uman în care viețuim și scena pe care evoluăm de la naștere până la moarte. Este un univers al diversității, de vreme ce fiecare din noi este unicat, în timp și spațiu; diversitate prin care Cel veșnic ne uimește cu necuprinsul Său. El ne-a plantat într-un anumit context social cu identitate etnică distinctă, cu valori morale, cu obiceiuri și practici tradiționale, transmise din generație în generație. Tot ce asimilăm de la mediul în care trăim se cristalizează în noi, ne îmbibă ființa și ne va defini încetul cu încetul personalitatea. Primim o mulțime de lucruri de la societate și-i dăm, la rândul nostru, ceva din noi. Pe fondul ei se exprimă personalitatea noastră. Îi aparținem, ne modelează în oarecare măsură profilul moral, ne dă avânt să îndrăznim în visările noastre, ori ne strunește, ne impune limite, ne înghesuie în tipare înguste.

Pentru creștini este o chestiune de luptă și de curaj constant să reziste tendințelor imperioase care guvernează societatea, dar este provocarea la care Dumnezeu ne cheamă, ca fii ai Săi. Trăim ambivalența dublei cetățenii; una pământească, temporală și una cerească, veșnică. Nu este nici simplu, nici ușor să împlinim așteptările Tatălui de a fi o binecuvântare pentru societatea de care aparținem, legați fiind de ea cu atâtea fire, invizibile dar durabile, însă fără a ne conforma ei, fără a compromite standardele înalte și sfinte ale Împărăției Sale.

Suntem tributari și societății și lui Dumnezeu – iată dilema noastră. Cu fiecare zi ne apropiem de clipa plecării de pe pământ, dar ce lăsăm în urmă? Doar un loc gol? Sau părăsim o lume, care ne regretă pentru ceea ce pierde prin plecarea noastră? Știm să rezolvăm această dilemă în termenii ei practici, sau rămânem împotmoliți în hățișurile ei teoretice? Cine suntem, la urma urmei?

Haidem să ne punem câteva întrebări, să facem acest prim pas al cunoașterii de sine. Ce figură te străduiești să faci printre oameni? Ce rol ți-ai propus să joci pe scena vieții, rol pe care-l repeți cu asiduitate până și-n somn? Cât de departe vrei să ajungi, cât de sus ți-ai propus să urci? Care este modelul pe care-l imiți? Cu ce mijloace și pe ce căi îți  urmărești scopul? Ce fel de principii de conduită în viață ai adoptat? În ce fel de oglindă îți privești chipul; îți spune ea adevărul, sau te minte, complice cu propriile tale visuri? După ce criterii îți evaluezi progresul? Cum te arată ultimul bilanț, la plus ori la minus? Este atât de important să afli cine ești!

Sunt întrebări pe care ți le-ai pus uneori, nu-i așa? N-ai îngădui să ți le pună un altul sau, dac-ar face-o, i-ai da răspunsuri elaborate, care te plasează într-o lumină favorabilă. Dar ție însuți, cum îți răspunzi? Dacă-ți aperi cu îndârjire viața privată de ochi iscoditori, ca pe un drept al tău, să nu pierzi din vedere totuși, că ești un om printre mulți alții pe suprafața planetei, cu care rivalizezi pentru piscurile ei, cu care ești în competiție pentru fiecare etichetă cu faimă, care se vinde pe piață, cu care-ți freci coatele mârâind, sau zâmbind îndatoritor (în atâtea nuanțe), în funcție de identitatea lor.

Nu poți să nu te raportezi la semeni, să nu-i afectezi în bine sau rău, să nu ții seama de ei, să ți-i apropii sau îndepărtezi, să-i manipulezi sau să-i iubești. Mai tot ce săvârșești este ireversibil și cu implicații care se răsfrâng și asupra altora, cu consecințe uneori de neșters în propriul destin și în al celor cu care ți-ai întretăiat drumurile, „așa că nu puteți face tot ce voiți”, avertizează apostolul. Când știi că de un cuvânt, un gest, o faptă a ta, poate să atârne destinul unui om, că cineva se poate împiedica de greșelile tale ca de un pietroi plasat la intrarea Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să te cutremuri.

Să ne oprim pentru un ceas, să stăm în tăcerea meditației solitare, să ne întoarcem privirea spre interior, să ascultăm ecourile, poate slabe, ale adâncului din noi, să așteptăm să răzbată la suprafață gânduri de mult reprimate, șoaptele firave ale conștiinței, oricât de stânjenitoare ar fi. Să le dăm astăzi șansa refuzată de mult, poate șansa ultimă, poate cu un ceas înaintea scadenței. Trebuia s-o fi făcut de mult. Este datoria față de noi înșine, de societate, dar mai cu seamă datoria față de Dumnezeul care ne rabdă de multă vreme. Este tributul pe care nu i l-am plătit de mult, datoria pentru cerul și apa de fiecare zi, pentru spațiul și timpul dăruite cu generozitate și poate cheltuite cu nechibzuință, pentru harul prin care ne-a atins și ne-a ridicat din naufragiul condiției umane.

Trei drumuri ne stau deschise înainte. Oricât de angajați ne aflăm pe unul dintre ele, mai este vreme să schimbăm macazul și, din fericire, atârnă numai de noi s-o facem și să revenim la drumul bun. Pe care dintre ele ai pășit? Unde ți-ai propus să ajungi?

(Va urma).

Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.