Prieteniile Care Nu Mor

January 15, 2009 at 8:09 am | In dragoste, prietenie | 3 Comments

Purtam, săptămâna trecută, un scurt dialog cu autorul altui blog, având ca subiect al schimbului nostru de păreri marea temă a prieteniei. La un moment dat, am avut sentimentul că sondez adâncimea mării muindu-mi degetul în apa ei sărată. Nu se poate condensa în limitele unor comentarii de blog una din experiențele umane cele mai adânci și mai înălțătoare.

Pre-eminentă în înțelegerea prieteniei mi se pare a fi practica(rea) ei. Prietenia nu-și trădează observației secretele, adică studiului detașat, rece, făcut din afară. Ca s-o înțelegi, trebuie să clocotească și în creuzetul inimii tale ingredientele ei: afecțiune, încredere, fidelitate, suport, catalizatorul care facilitează reacția fiind elementul inefabil al afinității dintre cei doi, care inițial îi atrage unul spre altul.

Stăruiau încă în mintea mea gândurile stârnite de amintita discuție, când am aflat de prezența în oraș a unui cuplu de prieteni vechi, sosiți din Suedia. Nu ne văzuserăm de mulți ani. Cădeam brusc din norii discuțiilor abstracte pe solul dur al realității. Urma experiența practică, cu toate necunoscutele ei. Era ca și cum am căuta să reproducem în laboratorul circumstanțelor prezente fenomenul de odinioară. Aveau să fie rezultatele pe măsura așteptărilor?

Am făcut demersurile necesare să ne întâlnim, punându-ne întrebările firești, după orice despărțire îndelungată. Și, ce să vezi; vorba generalului de demult: ne-am întâlnit, ne-am recunoscut, ne-am regăsit. Prietenia adevărată nu moare. Relația veritabilă iese la iveală chiar după mari intervale de timp, ca uleiul pe suprafața apei, care, simbolic, acoperă toate lucrurile.

Vikingul din Suedia ne-a umplut încă o dată casa cu duhul lui ”blând și liniștit”, reflectat în chip desăvârșit în inima sensibilei sale soții, ”furată” cândva dintre noi. I-am iertat furtul, văzând că s-a făcut de-ai noștri, de bunăvoie. Pe vremea când curta pe viitoarea lui soție, se confesa unui prieten, tot viking, cu care călătorea în România, ”Băiete, ar fi o nebunie să nu iei în căsătorie o româncă”.

Prin ei, am avut o altă dovadă a faptului că idealul, în căsnicie, se înfiripă când dragostea se împletește cu prietenia. Prima ațâță focul în cămin, a doua îl întreține.

3 Comments »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Bineînţeles că discuţia despre prietenie nu poate avea loc decât după ce prietenia a fost experimentată. Dacă nu am simţit, ce am putea dezbate, nu?

Însă cred, de asemenea, că oricât de mult am încerca să teoretizăm pe seama ei (sau a altui fenomen de suflet), nu am ajuge să îl epuizăm, pentru că deşi ştim, nu ştim tot şi nici nu vom ajuge să ştim tot. Mereu vor apărea necunoscute şi surprize. Fenomenele de suflet nu pot fi puse în ecuaţie, e drept. Şi e bine că e aşa. ne-am plictisi prea rapid.

Crezi că e un neajuns încercarea de teoretizare?

Comment by Camix — January 18, 2009 #
Camix,

În totul de acord cu tine. ”Nu vom ajunge să știm tot”, în parte fiindcă nu vom ajunge să experimentăm totul. De aici un pic de circumspecție, când privim din afară experiența altuia, care poate fi sensibil diferită de a nostră.

Cât despre încercarea de ”teoretizare”, nu cred a fi un neajuns. Mai degrabă o nevoie. Unele lucruri trebuiesc și înțelese, altfel ne-am pierde mințile (oops, d-aia avem minte, ca să înțelegem). Sau, unii (amici) să înțeleagă pe alții (în sensul ăsta Eliade spune ceva). N-am fi aceste ființe raționale, care suntem, dacă n-am sonda, cutreiera, etc.

By the way, I must admit I was a little disappointed by the position you took last week during our brief exchange, as the old saying goes, ”Amicus Gellius sed magis amicus … Eliade” … I am just kidding you, my friend.

Comment by Gellius — January 18, 2009 #
Well, you must be kidding, because dead friends are not like alive friends, no matter what they do.

Comment by Camix — January 18, 2009 #