O Viață de Transparență
January 26, 2009 at 8:24 am | In transparență | Leave a CommentO scurtă plimbare prin centrul orașului îți oferă ocazia, deloc rară, să-ți încrucișezi pașii cu oamenii străzii. Îi poți vedea dormind pe bănci în parc, așezați pe trotuar, în speranța unui bănuț aruncat în cutia de alături, sau împingând cărucioare încărcate cu puținul lor avut spre o destinație nici de ei știută. Fiecare poartă povara unei istorii personale, o decepție, o tragedie, o dependență, sau un viciu. Dar, cine are vreme să-i asculte și cui îi pasă de soarta unor oameni fără speranță, cu fețe încremenite în resemnare?
E convenabil pentru trecătorul bine îmbrăcat, grăbit la cumpărături, sau alergând spre o afacere promițătoare, faptul că nu-i cunoaște. Pentru necunoscuți n-are obligații. Și, dacă totuși, cugetul îi dă ghes, câțiva bănuți aruncați în pălărie vor fi de ajuns, ca să-i aline conștiința.
Spre seară îi vezi târându-și pașii spre locurile de înnoptat, care-pe-unde se poate aciua, pe sub poduri, în clădiri părăsite, ori alte cotloane disponibile. Sărăcia îi expune privirii și-i face vulnerabili. Nu este intimitate pentru ei. Mănâncă, dorm și trăiesc în văzul trecătorilor. Cu cât mai sărac este un om, cu atât mai transparentă devine viața lui pentru ochii lumii.
În contrast cu ei, cu cât mai bogat este un ins, cu atât mai puțin vizibil devine, cu atât mai ascuns de ochii lumii își trăiește viața. Cu cât mai avut, cu atât mai puțini „semeni” are. Bogătași prin moștenire, industriași, bancheri, politicieni, vedete sportive sau actori, de îndată ce-și pot permite, se mută în suburbii afluente, în cartiere cu faimă, sau pe malul oceanului. Trăiesc în izolare, în conace împrejmuite cu ziduri înalte (Proverbe 17:19), apărate cu cele mai sofisticate sisteme de siguranță. Viața lor este un secret bine păstrat, vânat de revistele de scandal, care plătesc bani grei pentru o simplă fotografie furată banalei lor intimități. Ce oferă ei lumii, în doze cântărite cu grijă, este doar o imagine bine lustruită în laboratoarele cosmetice ale faimei.
Isus S-a identificat mai degrabă cu omul în nevoie. Când unul din cărturari a dorit să-L urmeze, Isus l-a descurajat (sau testat) cu aceste cuvinte: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Matei 8:20). Isus a ales deliberat debarasarea de obiecte; a dus o viață simplă, fiind mai tot timpul pe drum, propovăduind Evanghelia și făcând bine celor necăjiți, mulțumit cu mese frugale și dormind învelit în manta. Isus Și-a trăit viața în văzul oamenilor, o viață transparentă, care n-avea nimic de ascuns și nimic de temut. Rarele clipe de intimitate, reculegere și rugăciune, le petrecea în părtășie cu Tatăl.
Numai un Om decis să nu posede bunuri pieritoare a putut cere altui om, „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer”. Isus vorbea tânărului bogat despre incompatibilitatea între purtarea crucii și a altor poveri. Nimeni nu poate căra în spinare desagi doldora plini cu dolari, alături de crucea personală. Ca o concluzie plină de substanță a întâlnirii cu tânărul bogat, Isus S-a utitat în jur și, adresându-se ucenicilor, a zis, „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu ceice au avuții!” (Marcu 10:23). Citind nedumerirea pe fețele lor, a adăugat, ”Fiilor, cât de anevoie este pentru ceice se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu!” Avuțiile aduc o falsă încredere, abătând privirile de la Isus înspre posesiuni materiale, care pot pecetlui în pierzare soarta unui om.
Cu camere de luat vederi instalate astăzi peste tot, secretul e tot mai greu de păstrat, iar intimitatea un lux. Existența umană-i expusă unei transparențe nedorite, care sporește suspiciunea, închiderea în sine și duplicitatea. După moartea bunicului, în anii adolescenței mele, oridecâte ori săvârșeam un lucru reprobabil, mă întrebam, „Oare vede bunicul ce fac eu acum?” În inima noastră știm bine că „totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care aveam a face” – o transparență inevitabilă. La ce ne-ar folosi să ne ascundem?
Ce Fel de Anonim Ești?
January 18, 2009 at 7:39 pm | In anonimat, slujire | Leave a CommentAi scris vreodată o anonimă, ori ai fost tentat să timiți un bilet nesemnat la amvonul bisericii, o notă informativă conducerii firmei pentru care lucrezi, predicatorului pentru a-i corecta teologia, ori comitetului spre a-i reproșa distribuirea ajutoarelor? … Fără îndoială, faptele semnalate de tine erau prea strigătoare la cer, ca să nu pui lucrurile la punct.
Tentația de a rezolva probleme prin manipulare se poate preface în obsesie, materializată într-un anumit stil de viață. Unii oameni simt o chemare irezistibilă de a schimba în bine fața planetei, dar, cum lumea nu realizează potențialul ascuns în ei, investindu-i cu autoritatea care le-ar face sarcina mai ușoară, se văd nevoiți să recurgă la soluția la îndemână – săgeata perfidă lansată din umbră. Ei cred că stratagema le asigură ”beneficiul” protecției. Ori poate să nu fie așa? Crezându-se în siguranță sub umbrela lașității, anonimul ignoră faptul că ea nu-i asigură protecție împotriva lui însuși …
Cel mai simplu ar fi un telefon anonim, dacă n-ar fi inconvenientul că-i trădează vocea. De-ar putea să-și dea limba la ascuțit, ca lupul din poveste. De fapt, tehnologia modernă pune la îndemână o soluție convenabilă, printr-un mic aparat destinat să altereze vocea. Cât privește ale scrisului, de la inventarea mașinii de scris, și mai recent a computerului, scrisoarea anonimă vine tare la îndemână, eliminând elementul grafologic. Nu-i nevoie decât de îndepărtarea cu grijă a particularităților stilistice.
Alchimia mentală a anonimului îi dă iluzia că stă postat ferm pe platforma corectitudinii, în timp ce toți ceilalți oameni fluctuează jalnic pe scara răsturnată a valorilor lui, care se vrea absolută. De fapt, manevra de a se ascunde în spatele unui paravan confecționat din material propriu îl situează pe el însuși pe teren nesigur. Adevărul lui, sau dreptatea lui, se cuvin a fi verificate prin comparație cu etalonul. Nimeni nu deține de unul singur monopolul adevărului, sau al justiției. Apoi, a acționa din umbră înseamnă a nu fi dispuși să acordăm celorlalți spațiu vital, într-o lume care (din fericire) nu funcționează după regulile noastre.
Fie că este un mesaj anonim, sau o faptă al cărei autor nu se identifică pe sine, în spatele anonimei stă un sentiment, o atitudine, care-l otrăvește pe autorul ei prin acreala pe care i-o secretă în inimă. De regulă, acțiunea anonimă nici nu rezolvă problema vizată (în cazul că este reală), și nici nu descarcă inima autorului de povara de vinovăție, care îi urmează în chip firesc. Astfel că, în loc să soluționeze lucrurile, anonima le complică și mai mult.
Interesant de observat că, în economia morală a universului uman, încărcătura negativă a anonimatului este perfect echilibrată prin reversul ei, care urcă la plus tot atât de mult, pe cât poate coborî la negativ, sau poate chiar mai mult. Ca multe din lucrurile familiare oamenilor, care pot fi sau bune, sau rele! Apoi, anonimatul poartă un caracter temporar, căci nimic nu va rămâne ascuns pentru totdeauna.
Și o faptă bună poate fi făcută în anonimat. Nu numai că poate, dar anonimatul faptei bune este ridicat de Christos la nivel de normă, când vine vorba de dărnicie, milostenie, post și rugăciune, care trebuie făcute ”în ascuns” (Matei 6:3-6, 18; 1 Petru 3:4). Trăsături ca modestia și bunătatea se feresc de reclamă, preferând să se exprime în anonimat. Este parte din paradoxul creștinismului, care cere să ascundem lucruri bune și să scoatem la lumină pe cele rele (desigur, mai întâi pe cele proprii).
Unele fapte pot rămâne ascunse de ochii oamenilor, dar motivația (mai importantă decât fapta) nu este o taină pentru Dumnezeu. Atitudinea devine izvor de fapte și e văzută de Dumnezeu înainte de a se converti în faptă, ”De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric șiva descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).
Mari oportunități de a face fapte bune se prezintă deghizate sub hainele anonimatului, cum aflăm din Evrei 13:2, ”Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri”. Nici prin gând nu ne trece, de multe ori, ce implicații pot avea faptele noastre făcute în spirit de bunătate. Isus îi uimea pe ascultătorii Săi de odinioară, când le spunea, ”Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit …” (Matei 25:35, 40). Isus se identifică cu semenii noștri aflați în nevoie. Isus și îngerii Săi umblă incognito pe cărările noastre și numai El știe de câte ori a fost respins, alungat, ori nesocotit de fiecare din noi.
Dumnezeu însuși face multe lucruri în anonimat (Fapte 14:17), cu care nu se laudă și este nevoie de cunoașterea Lui, de memorie bună și de credință, pentru a le recunoaște ca venind din mâna Sa. Christos S-a născut în anonimat, a crescut și a trăit în anonimat vreme de 30 de ani.
Întâlnirea cu anonimatul este de așteptat, ca test al vredniciei noastre și poate aduce răsplătiri, sau regretul ocaziei pierdute, iar acestea se adună în timp la negativul creștinului corigent la slujire. În ultimă analiză, creștinismul nu este doctrină, teologie, organizare, sau instituție, ci slujire. Poți fi slujit de anonimi, sau poți sluji în anonimat, într-un echilibru cântărit de marele Model al slujirii, care va răsplăti tuturor după dreptate, în ziua când anonimatul va fi anulat și lucrurile tăinuite scoase la lumină.
Învață să slujești în anonimat. Odată ce ieși din anonimat, farmecul slujirii dispare și odată cu el și răsplata. Dumnezeu vrea să păstreze contul slujirii tale între tine și El. Învață de la anonimul samaritean milos.
Prieteniile Care Nu Mor
January 15, 2009 at 8:09 am | In dragoste, prietenie | 3 CommentsPurtam, săptămâna trecută, un scurt dialog cu autorul altui blog, având ca subiect al schimbului nostru de păreri marea temă a prieteniei. La un moment dat, am avut sentimentul că sondez adâncimea mării muindu-mi degetul în apa ei sărată. Nu se poate condensa în limitele unor comentarii de blog una din experiențele umane cele mai adânci și mai înălțătoare.
Pre-eminentă în înțelegerea prieteniei mi se pare a fi practica(rea) ei. Prietenia nu-și trădează observației secretele, adică studiului detașat, rece, făcut din afară. Ca s-o înțelegi, trebuie să clocotească și în creuzetul inimii tale ingredientele ei: afecțiune, încredere, fidelitate, suport, catalizatorul care facilitează reacția fiind elementul inefabil al afinității dintre cei doi, care inițial îi atrage unul spre altul.
Stăruiau încă în mintea mea gândurile stârnite de amintita discuție, când am aflat de prezența în oraș a unui cuplu de prieteni vechi, sosiți din Suedia. Nu ne văzuserăm de mulți ani. Cădeam brusc din norii discuțiilor abstracte pe solul dur al realității. Urma experiența practică, cu toate necunoscutele ei. Era ca și cum am căuta să reproducem în laboratorul circumstanțelor prezente fenomenul de odinioară. Aveau să fie rezultatele pe măsura așteptărilor?
Am făcut demersurile necesare să ne întâlnim, punându-ne întrebările firești, după orice despărțire îndelungată. Și, ce să vezi; vorba generalului de demult: ne-am întâlnit, ne-am recunoscut, ne-am regăsit. Prietenia adevărată nu moare. Relația veritabilă iese la iveală chiar după mari intervale de timp, ca uleiul pe suprafața apei, care, simbolic, acoperă toate lucrurile.
Vikingul din Suedia ne-a umplut încă o dată casa cu duhul lui ”blând și liniștit”, reflectat în chip desăvârșit în inima sensibilei sale soții, ”furată” cândva dintre noi. I-am iertat furtul, văzând că s-a făcut de-ai noștri, de bunăvoie. Pe vremea când curta pe viitoarea lui soție, se confesa unui prieten, tot viking, cu care călătorea în România, ”Băiete, ar fi o nebunie să nu iei în căsătorie o româncă”.
Prin ei, am avut o altă dovadă a faptului că idealul, în căsnicie, se înfiripă când dragostea se împletește cu prietenia. Prima ațâță focul în cămin, a doua îl întreține.
El Burrito
January 9, 2009 at 8:11 am | In caracter, fire | 2 CommentsAm citit, cu câțiva ani în urmă, o ilustrație mai veche, reluată de John Killinger din Atlantic Monthly, despre zilele marilor ranch-uri de vite din vestul Americii.
Un armăsar tânăr, încă neîmblânzit, era înhămat împreună cu un măgar, anume antrenat în acest scop, apoi li se dădea drumul în largul pășunilor publice. Izbind cu copitele, nechezând sălbatic, cabrându-se în salturi spectaculoase, armăsarul trăgea pe măgăruș grăpiș după el, aruncându-l în toate părțile, ca pe o traistă cu grăunțe. În scurtă vreme, cei doi bidivii dispăreau dincolo de orizont, părând a se întoarce împreună la starea de sălbăticie. Rătăceau așa zile în șir, de credeai că n-ai să-i mai vezi niciodată.
Dar nu se întâmpla așa. În cele din urmă, cei doi ”verișori” cabalini se întorceau la fermă. Undeva departe, pe întinsul imensei ”open range” americane, armăsarul se epuiza, zbătându-se să scape de povara măgărească, ce-i frâna avântul spre libertate. Era tocmai momentul așteptat de disprețuitul dobitoc. Și, fără a mai pierde vremea, acesta lua conducerea și se pornea agale la drum, înapoi spre ranch.
Comentariul care înoțea ilustrația suna cam așa: bătăliile sunt câștigate de cei hotărâți, nu de cei indignați; de cei dedicați, nu de cei puternici.
Este loc, însă, pentru o aplicabilitte mai largă a pildei, decât pare la prima vedere. Trăiesc și în ființa mea (și a ta) cele două dobitoace din ilustrația de mai sus. Poate că nu sunt încă înhămate împreună, dar vor fi; e doar o chestiune de timp. De îndată ce devii conștient de tendințele sălbatice ale firii vechi, de dorul de ”libertate” și setea după ”independență” (personificate prin armăsar), de îndată ce iei decizia să-l îmblânzești pe inorog, iese la lumină și umilul purtător de poveri – măgărușul. Curând va fi uitată vremea în care te cabrai la cea mai mică împotrivire și nechezai amenințător la vederea frâului și a zăbalei.
Măgărușul a trăit acolo, bine merçi, de multă vreme, numai că n-ai știut de ce, oricât ai căutat un răspuns și oricât te-ai certat cu Dumnezeu, cerându-i socoteală de prezența lui. Măgărușul este handicapul pe care-l porți în trup (sau în suflet), ca pe un jug apăsător, care-ți îngrădește libertatea de mișcare. Măgărușul este ”țepușul” tău pesonal, ”custom made” anume pentru tine, care contra-balansează excesele firii rebele de armăsar sălbatic, le ține în frâu și le poate supune, dacă îți propui ca scop stăpânirea asupra lor.
Revel … Ion
January 1, 2009 at 12:49 pm | In anul nou | 2 CommentsTags: anul nou
Sau, ce spune moș Ion despre Revelion.
Dacă n-ai auzit de moș Ion, află că-i un tip aparte, un original și un egreg …
Cu câțiva ani în urmă, moș Ion și-a propus să nu-și mai irosească somnul în noaptea de Revelion. De atunci, nu mai stă treaz, ca să întâmpine, din prima lui secundă, Anul cel Nou. Moș Ion și-a pierdut încrederea în anii care vin, cu mare pompă, e drept, dar cu și mai mare taină.
Moș Ion și-a dat seama că anul nou este un străin pentru el și că va rămâne un necunoscut până în cea din urmă clipă a lui. De ce și-ar pierde somnul, și-a zis el, doar ca să întâmpine un ”necunoscut”, despre care nu știe nimic și care nu-i dispus a destăinui un singur lucru despre sine însuși?!
Moș Ion și-a adus aminte vechea zicală, care zice că, ”Nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Ba, chiar minutul și secunda, gândi el, pot aduce lucruri despre care ziua anului nou nu știe nimic.
Dacă, anii trecuți, l-ai fi întâlnit pe Moș Ion, el te-ar fi întrebat, pufăind din pipa lui, îngălbenită de nicotină, ”Ce aștepți tu, băiete, de la noul an?”
Not any more!
Moșu Ion știe de-acuma, că n-ai ce aștepta de la el. Anul nou vine să ceară, să pretindă, să aștepte; nu să aducă. Acum, moșul are pentru tine o altă întrebare, mult mai pertinentă decât cea veche,
”Ce crezi tu, că așteaptă de la tine anul care vine?”
Now, that is a good question for you, băiete!
Răspunde moșului, răspunde noului an, răspunde-ți ție însuți, dar, mai cu seamă, răspunde Celui care ți i-a dat și-ți va cere socoteală de anii tăi.
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.