Gellius

Ne despart 20 de secole de evenimentul pe care-l sărbătorim anul acesta, ca în fiecare an, la Crăciun! Fără îndoială un interval atât de lung, încât mintea nu poate concepe întinderea lui, trebuind să se mulţumească cu puţinul pe care abstractul cifrelor ni-l pune la dispoziţie: 2000 de ani, sau 20 de secole, ori 50 de generaţii, şi aşa mai departe.

Pentru ca sărbătoarea să ajungă la noi, a fost nevoie ca 50 de generaţii succesive de oameni (sau mai multe, în funcţie de durata de timp asociată unei generaţii) să se nască, să crească şi să plece din lume, întocmai cum El, Cel sărbătorit la Crăciun, a făcut, împlinind acelaşi ciclu. Christos a coborât la nivelul uman, ca să poată stabili un dialog coerent cu noi şi, prin identificarea cu umanul, să ne poată trece prin poarta morţii, spre adevărata viaţă, pe care Creatorul a intenţionat-o de la început pentru noi.

Când unitatea de măsură a timpului este factorul uman, distanţa parcă se micşorează, sau devine mai uşor de conceput. Compară 2000 de ani cu 50 de generaţii! Dar, dincolo de depărtarea în timp, numai Dumnezeu a putut face pod peste distanţa spirituală, care ne despărţea de El. A făcut-o coborând tot hăul până la nivelul uman.

Ca timp, depărtarea ni se pare imensă, fiind astfel un mic simbol al veşniciei, dar văzută de Sus, este doar o felie străveziu de subţire din sfera perfectă a veşniciei, pe ocolul căreia nu sunt repere, nu este început, nici sfârşit, ci doar câteva puncte istorice de referinţă, cu semnificaţie umană: Creaţie, Răscumpărare, sfârşit al istoriei … urmele lucrării lui Dumnezeu. Omului i se poate atribui doar o singură cicatrice, rana fatală, săpată pe planeta pe care-şi duce zilele – neascultarea. O rană deschisă, ce sângerează continuu, aducând moarte şi planetei, şi locuitorilor ei. O consecinţă ce nu poate fi ştearsă decât cu sânge curat, sângele Mielului lui Dumnezeu! Toate iniţiativele benefice Îi aparţin lui Dumnezeu. Al nostru este doar eşecul.

Dar oare, după 20 de secole, o sărbătoare îşi mai păstrează semnificaţia şi puterea motivatoare de la început, sau păleşte, erodată prin excese şi inovaţii, formalism, efectele modificatoare ale tradiţiei, care sedimentează continuu reziduuri, îngropând stratul curat al începutului? Răspunsul corect poate fi dat doar la nivel individual.

Un Copil ni s-a Dat …

Crăciunul pare a fi sărbătoarea preferată a populaţiei creştine. Dar ea a ajuns să slujească mai mult comerţul decât credinţa. De aceea, comerţul o şi promovează mai mult decât o face Creştinismul, pe durata unei luni întregi. Comerţul se străduieşte cu success să sugereze ideea că merităm să încheiem anul cu zâmbetul pe buze, cu bucurie şi cadouri, într-o atmosferă festivă, pe un ton optimist, în confort şi abundenţă de toate lucrurile necesare (citeşte “dorite”). Comerţul alterează conţinutul sărbătorii şi mulţi creştini se lasă atraşi în această cursă întinsă cu abilitate şi perseverenţă.

Apoi, Crăciunul pare a fi devenit un fel de sărbătoare a copiilor, sau care reflectă un fel copilăresc de a privi la evenimentul care a prilejuit-o. Pe Isus Îl celebrăm ca pe un Copil. Ciudat, dar la zilele noastre onomastice nu ne privim pe noi înşine ca bebeluşi în leagăn. Ne-am simţi jigniţi şi inferiori printre invitaţi. Şi nu aşteptăm jucării ca daruri.

De ce, atunci, Îl tratăm pe Christos ca pe un copil? Ne convine, poate, a sărbători pe Pruncul Isus, ca să nu ne obligăm pe noi înşine la a-L lua prea în serios.

Ce este de făcut? Cum putem restabili perspectiva corectă din care să privim Crăciunul anului 2008? Iată câteva sugestii pentru uz strict personal:

- în loc să-L “surghiunim” în staulul tradiţional, să-I pregătim locul cuvenit în viaţa noastră, chiar dacă acest lucru înseamnă a face o reformă drastică în toate compartimentele fiinţei.

- în loc de leagăn, să-I recunoaştem Tronul şi să-I aducem ca tribut ascultarea.

- în loc de sărbătoare de sezon, să-L celebrăm continuu printr-o viaţă care-L onorează în lume. El Şi-a dat-o pe a Sa pentru noi.

- să ne prefacem din beneficiari ai sărbătorii, în promotori ai ei, prezentând şi altora beneficiile de care noi ne bucurăm deja. Luna Decembrie a acestui an este, vrând-nevrând, o oglindă a dedicării noastre lui Christos.

Crucea

Este potrivit să amintim de Cruce la Crăciun? Credem că da, fiindcă Isus pentru Cruce S-a născut şi, fără perspectiva Crucii, Crăciunul n-ar avea sens. Tot astfel, în lumea noastră căzută, fără perspectiva morţii, care să ne elibereze din închisoarea lumii acesteia, naşterea n-ar avea sens. Când omul a păcătuit în Eden, Dumnezeu a zis: “… să-l împiedicăm să trăiască veşnic”, adică veşnic mort în păcat. Acesta este paradoxul naşterii, experienţă care are valoare doar prin moarte pentru omul căzut de la harul vieţii. Naşterea în sine are o relevanţă relativă. Ea poate fi pentru noi fie ocazia să împlinim o misiune măreaţă, cu valoare veşnică, fie o ocazie pierdută. Naşterea este poarta spre viaţă veşnică, sau spre moarte veşnică. Doar Crucea lui Christos este suficientă pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Se spune că un profesor de seminar a avut odată idea să facă următorul experiment: a luat o pâine proaspătă şi a înmânat-o pe rând fiecărui participant la lecţie. I-a rugat apoi să-şi spună impresiile pe care pâinea ţinută în mâini li le evoca. Primul a strâns-o între degete şi a spus: “E proaspătă”. Următorul adăugă “Hm, miroase foarte îmbietor”. Un altul spuse: “Pare să fie foarte gustoasă”, etc.

În cele din urmă, profesorul rezumă: “Tot ce aţi observat este perfect adevărat, dar mie mi-e foame!” Şi, rostind aceste cuvinte, rupse o bucată de pâine şi o savură cu mare satisfacţie în faţa studenţilor. Ceea ce profesorul sugera, era în esenţă: pâinea nu foloseşte la nimic şi nu împlineşte o nevoie reală, atâta vreme cât nu este frântă.