Snowed In
December 22, 2008 at 1:20 pm | In Uncategorized | Leave a CommentDe ce ţi-e teamă, nu scapi, zice vorba din bătrâni. Din fericire, zicala se aplică suficient de rar, ca să poată căpăta putere de lege. Ninge de câteva zile bune, de nu mai poţi ieşi pe stradă, decât apostoleşte. De zăpadă mare şi drumuri blocate mă tem în fiecare an pe vremea asta. Doar copiii se bucură, zbenguindu-se prin nămeţi de dimineaţa până seara, uitând de mâncare, de TV şi computer games, savurând darul de la Moş … Gerilă.
Trebuie să recunosc, însă, că spectacolul este fermecător; dincolo de orice descriere. Mai cu seamă brazii arată grozav de chipeşi, înfofoliţi în cojocul alb de iarnă. În comparaţie cu ei, ceilalţi copaci, şi pomii fructiferi din grădină, caută în zadar să-şi ascundă sub panglici albe crengile scheletice.
Admirând minunea de afară, ce ascunde privirii schilodul peisaj hibernal, de parcă nici n-ar mai exista, gândul mi se duce la “albul”, ca zăpada, al iertării lui Dumnezeu, cu care ne acoperă El toate greşalele. Nici nu le mai vede. Doar ramurile goale şi strâmbe ale copacilor fac notă discordantă cu fundalul imaculat, amintindu-ne de obiceiuri şi năravuri vechi, care nu dispar din făptura noastră odată cu iertarea lui Dumnezeu. Acolo suntem chemaţi noi, să ne opintim din toate puterile.
Pomii neroditori ai firii vechi trebuie smulşi, fără milă şi regrete. Din rădăcini …
Astăzi Iarăşi E Crăciun
December 20, 2008 at 7:56 am | In Christmas | Leave a CommentNe despart 20 de secole de evenimentul pe care-l sărbătorim anul acesta, ca în fiecare an, la Crăciun! Fără îndoială un interval atât de lung, încât mintea nu poate concepe întinderea lui, trebuind să se mulţumească cu puţinul pe care abstractul cifrelor ni-l pune la dispoziţie: 2000 de ani, sau 20 de secole, ori 50 de generaţii, şi aşa mai departe.
Pentru ca sărbătoarea să ajungă la noi, a fost nevoie ca 50 de generaţii succesive de oameni (sau mai multe, în funcţie de durata de timp asociată unei generaţii) să se nască, să crească şi să plece din lume, întocmai cum El, Cel sărbătorit la Crăciun, a făcut, împlinind acelaşi ciclu. Christos a coborât la nivelul uman, ca să poată stabili un dialog coerent cu noi şi, prin identificarea cu umanul, să ne poată trece prin poarta morţii, spre adevărata viaţă, pe care Creatorul a intenţionat-o de la început pentru noi.
Când unitatea de măsură a timpului este factorul uman, distanţa parcă se micşorează, sau devine mai uşor de conceput. Compară 2000 de ani cu 50 de generaţii! Dar, dincolo de depărtarea în timp, numai Dumnezeu a putut face pod peste distanţa spirituală, care ne despărţea de El. A făcut-o coborând tot hăul până la nivelul uman.
Ca timp, depărtarea ni se pare imensă, fiind astfel un mic simbol al veşniciei, dar văzută de Sus, este doar o felie străveziu de subţire din sfera perfectă a veşniciei, pe ocolul căreia nu sunt repere, nu este început, nici sfârşit, ci doar câteva puncte istorice de referinţă, cu semnificaţie umană: Creaţie, Răscumpărare, sfârşit al istoriei … urmele lucrării lui Dumnezeu. Omului i se poate atribui doar o singură cicatrice, rana fatală, săpată pe planeta pe care-şi duce zilele – neascultarea. O rană deschisă, ce sângerează continuu, aducând moarte şi planetei, şi locuitorilor ei. O consecinţă ce nu poate fi ştearsă decât cu sânge curat, sângele Mielului lui Dumnezeu! Toate iniţiativele benefice Îi aparţin lui Dumnezeu. Al nostru este doar eşecul.
Dar oare, după 20 de secole, o sărbătoare îşi mai păstrează semnificaţia şi puterea motivatoare de la început, sau păleşte, erodată prin excese şi inovaţii, formalism, efectele modificatoare ale tradiţiei, care sedimentează continuu reziduuri, îngropând stratul curat al începutului? Răspunsul corect poate fi dat doar la nivel individual.
Un Copil ni s-a Dat …
Crăciunul pare a fi sărbătoarea preferată a populaţiei creştine. Dar ea a ajuns să slujească mai mult comerţul decât credinţa. De aceea, comerţul o şi promovează mai mult decât o face Creştinismul, pe durata unei luni întregi. Comerţul se străduieşte cu success să sugereze ideea că merităm să încheiem anul cu zâmbetul pe buze, cu bucurie şi cadouri, într-o atmosferă festivă, pe un ton optimist, în confort şi abundenţă de toate lucrurile necesare (citeşte “dorite”). Comerţul alterează conţinutul sărbătorii şi mulţi creştini se lasă atraşi în această cursă întinsă cu abilitate şi perseverenţă.
Apoi, Crăciunul pare a fi devenit un fel de sărbătoare a copiilor, sau care reflectă un fel copilăresc de a privi la evenimentul care a prilejuit-o. Pe Isus Îl celebrăm ca pe un Copil. Ciudat, dar la zilele noastre onomastice nu ne privim pe noi înşine ca bebeluşi în leagăn. Ne-am simţi jigniţi şi inferiori printre invitaţi. Şi nu aşteptăm jucării ca daruri.
De ce, atunci, Îl tratăm pe Christos ca pe un copil? Ne convine, poate, a sărbători pe Pruncul Isus, ca să nu ne obligăm pe noi înşine la a-L lua prea în serios.
Ce este de făcut? Cum putem restabili perspectiva corectă din care să privim Crăciunul anului 2008? Iată câteva sugestii pentru uz strict personal:
- în loc să-L “surghiunim” în staulul tradiţional, să-I pregătim locul cuvenit în viaţa noastră, chiar dacă acest lucru înseamnă a face o reformă drastică în toate compartimentele fiinţei.
- în loc de leagăn, să-I recunoaştem Tronul şi să-I aducem ca tribut ascultarea.
- în loc de sărbătoare de sezon, să-L celebrăm continuu printr-o viaţă care-L onorează în lume. El Şi-a dat-o pe a Sa pentru noi.
- să ne prefacem din beneficiari ai sărbătorii, în promotori ai ei, prezentând şi altora beneficiile de care noi ne bucurăm deja. Luna Decembrie a acestui an este, vrând-nevrând, o oglindă a dedicării noastre lui Christos.
Crucea
Este potrivit să amintim de Cruce la Crăciun? Credem că da, fiindcă Isus pentru Cruce S-a născut şi, fără perspectiva Crucii, Crăciunul n-ar avea sens. Tot astfel, în lumea noastră căzută, fără perspectiva morţii, care să ne elibereze din închisoarea lumii acesteia, naşterea n-ar avea sens. Când omul a păcătuit în Eden, Dumnezeu a zis: “… să-l împiedicăm să trăiască veşnic”, adică veşnic mort în păcat. Acesta este paradoxul naşterii, experienţă care are valoare doar prin moarte pentru omul căzut de la harul vieţii. Naşterea în sine are o relevanţă relativă. Ea poate fi pentru noi fie ocazia să împlinim o misiune măreaţă, cu valoare veşnică, fie o ocazie pierdută. Naşterea este poarta spre viaţă veşnică, sau spre moarte veşnică. Doar Crucea lui Christos este suficientă pentru mântuirea tuturor oamenilor.
Se spune că un profesor de seminar a avut odată idea să facă următorul experiment: a luat o pâine proaspătă şi a înmânat-o pe rând fiecărui participant la lecţie. I-a rugat apoi să-şi spună impresiile pe care pâinea ţinută în mâini li le evoca. Primul a strâns-o între degete şi a spus: “E proaspătă”. Următorul adăugă “Hm, miroase foarte îmbietor”. Un altul spuse: “Pare să fie foarte gustoasă”, etc.
În cele din urmă, profesorul rezumă: “Tot ce aţi observat este perfect adevărat, dar mie mi-e foame!” Şi, rostind aceste cuvinte, rupse o bucată de pâine şi o savură cu mare satisfacţie în faţa studenţilor. Ceea ce profesorul sugera, era în esenţă: pâinea nu foloseşte la nimic şi nu împlineşte o nevoie reală, atâta vreme cât nu este frântă.
Între Crăciun şi Anul Nou
December 14, 2008 at 10:00 am | In Christmas, Uncategorized | Leave a CommentDouă sărbători în calendarul creştin al acestui sfârşit de an. Mai întâi naşterea lui Christos, reperul central al istoriei (înainte şi după naşterea Sa). De la modelul Creaţiei am primit săptămâna de şapte zile, iar de la întruparea Creatorului numărăm anii înapoi spre Creaţie şi înainte, spre revenirea Creatorului.
Raportate la naşterea Sa, toate lucrurile sunt plasate fie în trecut, fie în viitor, dar El “era” înainte de a fi amândouă. Faţă de existenţa veşnică a Creatorului nu există decât viitor. Trecerea prin această vale a încercărilor este doar o clipă smulsă din veşnicie, pe care ne place s-o numim “viaţă”. Adevărata viaţă conţine ideea de veşnicie; nu este nici temporară, nici temporală: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Celce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Sunt numai două alternative: Viaţa şi Moartea.
Apoi, iată-ne încă o dată, între sărbătoare şi bilanţ, între recunoştinţă şi revizuire, între închinare şi decizii noi, între supunere şi împlinire, între “veniţi” şi “duceţi-vă”. De prea multe ori am ales greşit în ceasurile cruciale şi am adunat eronat în orele de bilanţ. Ori, dacă am ales bine, alegerea a rămas doar în procesul verbal al examenului de conştiinţă, consemnată acolo, dar uitată a doua zi.
Sărbătorim cu adevărat pe Cineva, în acest an de graţie 2008, ori ne etalăm succesele de peste an prin toalete extravagante şi mese somptuoase, făcând planuri de viitor în care uităm să includem şi voia lui Dumnezeu? Mai sunt câteva zile. Răgazul e scurt, dar anul oferă o ultimă, scurtă, ocazie.
Hainele lui Iosif (5)
December 4, 2008 at 5:46 pm | In Iosif, creştere, maturitate | 1 CommentDrumul spre Maturitate
Suflet sensibil, crescut lângă fusta Rebecăi, Iacob se lasă prins în pânza de păianjen a intrigăriei materne, complotând împreună cu ea împotriva fratelui îndreptăţit la binecuvântarea cuvenită întâiului născut şi împotriva bîtrânului său tată. Înşelându-şi tatăl, Iacob va gusta şi el din plin soarta tatălui înşelat de fiii săi.
E lung drumul până la haina lui faraon, drum măsurat în ani şi cântărit în lacrimi, drum învăluit în ceaţă, care se dovedeşte mai cu seamă greu. Este drumul de la adolescenţă spre maturitate. Este criza creşterii armonioase, prin care trebuie să trecem cu toţii. Tatăl ceresc nu preface un om peste noapte şi nu va scuti pe niciunul din fiii Săi de suferinţa formării în timparele cereşti.
Nimeni nu poate rămâne pentru totdeauna la confortul adolescentin al hainei pestriţe, un “visător de vise”, care emite pretenţii fără acoperire. Viesele trebuie să devină realitate. Snopul trebuie să se ridice în picioare şi steaua să se ridice pe cer, până la zenitul maturităţii.
Când un om este născut din nou, el nu-i şi desăvârşit. Este doar altoit într-o altă tulpină, cu o natură diferită. Procesul atoirii aduce o criză, care poate fi depăşită prin seva furnizată de noua tulpină, dar mlădiţa altoită se trezeşte dintr-odată izolată de tot ce a fost natural pentru ea până atunci. Criza altoirii este începutul unui proces lung, presărat cu frustrări, îndoieli şi ocazionale satisfacţii, aduse de momentele rare ale conştienţei creşterii. Mediul crează probleme, libertatea de alegere e uneori strict limitată, orice planificare personală eşuează, orizontul se reduce la ziua prezentă, viitorul apasă pe umeri ca o povară nedorită, viaţa însăşi devine de neîndurat, iar moartea pare singura uşurare.
Dar, prin toate acestea, prin stagnările inerente din timpul iernii, prin exploziile de culoare şi speranţă ale primăverii, prin hărnicia grăbită a creşterii din timpul verii, noua mlădiţă se pregăteşte pentru împlinirea menirii ei. Un singur vis, un singur ţel, o singură împlinire – roadele.
Hainele succesive purtate de Iosif ne apar ca o cochilie mereu schimbată de un organism în creştere. Cu nedumerire şi perplexitate, tânărul se vede îmbrăcat şi dezbrăcat, de mai multe ori. Hainele îi dau un relativ confort pentru scurtă vreme, dar el trebuie să înveţe taina metamorfozei – schimbările treptate din care este alcătuită creşterea. Este un proces neîntrerupt. Nu există status quo în drumul către cer. Este prea mare distanţa de parcurs şi scara de urcat prea înaltă, ca cineva să-şi poată permite a irosi vremea, a se complace în stagnare. Timpul pierdut ne va cost un preţ nebănuit de mare.
Primele lui haine, cea pestriţă, haina lui Potifar şi straiele temniţei, s-au dovedit tranzitorii. A putut fi o mare mângăiere pentru Iosif s-o ştie. Doar haina dăruită de faraon a fost permanentă.
Fazele creşterii spre maturitate sunt ca treptele unei rachete de lansare; pe măsură ce-şi împlinesc misiunea, ele se desprind şi se pierd, topite în spaţiu, inutile şi uitate. Dacă ar rămâne ataşate de capsula spaţială, i-ar îngreuia zborul, i-ar împiedica înscrierea pe orbita planificată, i-ar zădărnici atingerea ţelului.
Maturitatea aduce cu ea roadele şi-i permite lui Dumnezeu să facă o curăţire continuă spre desăvârşire, spre mai multe (şi mai bune) roade. Până a fi fost altoiţi în adevărata Viţă, eram mlădiţe sălbatice, făceam roade amare, care nu puteau hrăni pe nimeni; fructe refuzate de Dumnezeu şi nefolositoare semenilor.
Haina pestriţă a fost smulsă de pe trupul lui Iosif şi trimisă tatălui său cu acest mesaj adânc, nebănuit de nimeni în ziua aceea, “Fiul tău nu mai există. Aşa cum tu, tatăl lui, îl cunoşti, el a murit”. Un alt tânăr se formează în locul lui, o mlădiţă altoită într-o altă tulpină, un tânăr pe care familia nu-l mai cunoaşte, nu va fi în stare să-l recunoască peste 13 ani, ci va trebui să-l re-descopere.
Dar, până atunci, Iosif se trezeşte dintr-odată gol, fără haina confortabilă, care-i defineşte individualitatea. El însuşi descoperă cu surpriză că este altul. Obişnuit a fi cel mai mic în casa tatălui său, Iosif se găseşte de-acum mereu în poziţia de a i se încredinţa responsabilităţi, de a fi cel mai mare. După o adolescenţă lipsită de griji, iată-l acum înălţat deasupra tovarăşilor de temniţă, asupra cărora trebuie să vegheze şi să le poarte de grijă. Iată-l în casa lui Potifar, administratorul averilor lui. Funcţii pe care nu le caută îi sunt încredinţate şi capătă trecere înaintea tuturor oamenilor cu care are de-a face, o trecere care implică responsabilitate.
Dumnezeu te înalţă şi pe tine în ochii oamenilor, în funcţii, în neprihănire, în sjulbe duhovniceşti, dar nu o face ca să-ţi dea prestigiu, ci ca să-ţi ofere o platformă pentru slujire. Din păcate prea mulţi văd numai prestigiul şi beneficiile, rămânând pentru totdeauna datori la slujire.
Schimbarea hainelor este succesiunea experienţelor dureroase, cu valoare educativă, capabile a zidi un caracter în Iosif. De la visătorul de vise până la tălmăcitorul de vise e un drum lung, dar un proces necesar. Abia când un om îmbracă ultima lui haină, abia devenit matur, se califică el pentru poziţia invidiată de cei mai mulţi, care nu înţeleg, dar înaltă şi autorizată de Dumnezeu – aceea de a dărui altora haine, de a-l îmbrăca pe cel gol (Apocalipsa 3:17), pe cel care, în inconştienţa lui, se crede bine îmbrăcat, bogat şi îndestulat.
Iosif dă haine de schimb fraţilor săi, care se află undeva, pe parcursul spre maturizare (încă departe de ţintă). Dar hainele dăruite de cel drept sunt greu de purtat! În chip tainic, ele se cheamă “haine de schimb”, căci se schimbă mereu şi au putere să schimbe pe cei ce le poartă. După ce Iosif i-a îmbrăcat pe fraţii lui, aceştia n-au mai fost niciodată aceeaşi oameni. Au început să realizere cine erau în realitate, li s-au deschis ochii şi … au intrat în Gosen (un Canaan în avantpremieră).
Schimbăm hainele şi schimbăm experienţele prin care trecem. Dumnezeu are control deplin asupra traseului nostru, fiind dispus să aştepte mulţi ani, până realizăm care ne este destinul. Dar El nu aşteaptă pasiv şi neputincios, ci conduce în chip tainic paşii noştri înspre Egipt şi înapoi în Canaan, călăuzindu-ne pe drumul spre maturitate, spre eficienţă, spre rodnicie.
Hainele lui Iosif (4)
December 1, 2008 at 5:08 pm | In Iosif, onoare, răsplătire, supunere | Leave a CommentHaina lui Faraon
O minune săvârşită printre oameni, dar concepută în ceruri şi dusă la bun sfârşit de mâna creatoare a lui Dumnezeu. Doar El poate vedea un rezultat final bun când ingredientele reacţiei din eprubetă sunt: ură, trădare, vânzare, robie, ispită, calomnie, condamnare, temniţă, uitare, toate îndurate pe nedrept. Doar mâna Sa a putut sculpta profilul interior al unui tânăr, ca să-l facă asemănător canon-ului ceresc, mai înainte ca acest Canon să fi fost arătat pe pământ. Viaţa lui Iosif a fost o lucrare în avantpremieră, cu scopul de a familiariza mintea omului cu profilul moral al lui Mesia, pregătindu-l pentru clipa întâlnirii cu El.
Numai în creuzetul lui Dumnezeu se poate topi tot ce-i zgură într-un om, pentru ca în tiparul final să curgă iertare pentru trădători, iubire şi o părintească purtare de grijă pentru o familie mare şi pentru popoare întregi ameninţate de foamete. Şi nu întâmplător procesul este încheiat tocmai pe când Iosif împlinea treizeci de ani, vârsta de aur, la fel ca Cel pe care-L reprezintă, acesta fiind doar începutul unei liste de “coincidenţe” între ei: amândoi fii buni, preaiubiţi de tatăl lor, biruitori în ispită, amândoi trimişi la fraţii lor, amândoi întâmpinaţi cu necredinţă, dezbrăcaţi de haina lor distinctivă, vânduţi pe preţ de argint, dar devenind în final o binecuvântare pentru fraţii lor şi pentru multe popoare, salvându-i de la moarte.
Drama, trăită timp de treisprezece ani aduce, odată cu deznodământul ei, recunoaşterea şi preţuirea la nivelul cel mai înalt posibil pe vremea aceea. Faraon recunoaşte pe loc calificarea indisputabilă a lui Iosif şi-i încredinţează această slujbă, de care a fost nevoie atunci şi de care este nevoie întotdeauna, poate astăzi mai mult ca oricând – să salveze de la moarte milioane de sărmani, ameninţaţi cu pieirea, când foametea, seceta, inundaţiile, cutremurele şi uraganele pot bântui pustiitoare ca “şapte ani”.
Haina cu care faraon îl îmbracă pe Iosif, ţesută din in subţire, împreună cu lanţul de la gât şi însemnele autorităţii, reprezintă răsplătirea şi onoarea pe care Dumnezeu le promite şi asigură celor credincioşi, celor ce “vor birui”, ca o dreaptă avertizare, că fără biruinţă nu va fi cunună.
Oridecâte ori Dumnezeu lucrează prin cineva, oamenii văd clar lucrul acesta. Iacob a văzut că Dumnezeu îi vorbea prin vise copilului Iosif şi-i rezerva un viitor deosebit în marea lui familie. Potifar a văzut că tot ce făcea Iosif izbutea în chip fericit. Faraon a văzut că lumina cu care Iosif îi dezlega tainele şi înţelepciunea cu care îi oferea în avans o soluţie pentru criza celor şapte ani de foamete, îi era dată de Dumnezeu. Oamenii văd, când Dumnezeu le deschide ochii.
Poziţia de invidiat la care Iosif ajunge în propria familie, în casa lui Potifar, şi alături de tronul Egiptului, deşi lucrată în întregime de Dumnezeu, este condiţionată de atitudinea lui Iosif în toate cele trei instanţe. Ea ilustrează principiul biblic, enunţat mai târziu de apostoli, conform căruia smerenia şi supunerea vor fi convertite în înălţare. Supus bătrânului său părinte, supus stăpânului străin şi supus autorităţii împărăteşti, Iosif este întruparea unui adevăr dificil de acceptat. Teoretic îl admitem cu toţii, dar cine îl pune în practică? Cine se supune cu inima uşoară autorităţii aşezate de însuşi Dumnezeu peste el, mai cu seamă când ea apară greu tocmai asupra punctelor celor mai sensibile din constituţia lui psihică? Iar când o facem, avem tăria şi voinţa s-o îndurăm cu inima împăcată până la “vremea lui Dumnezeu”?
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.