Gellius

Se spune că doi fraţi au terorizat ani de-a rândul orăşelul în care trăiau. Au fost necredincioşi soţiilor lor, abuzivi cu copiii şi necinstiţi în afaceri. Cel mai tânăr se întâmplă să moară pe neaşteptate. Cel rămas în viaţă se duse la pastorul bisericii locale şi-i spuse,
- “Vreau să conduci serviciul de înmormântare a fratelui meu, dar să ştii că este foarte important pentru mine să declari în faţa tuturor că fratele meu a fost un sfânt”.
- “Dar n-a fost nici pe departe aşa ceva”, se revoltă pastorul.
Bogatul supravieţuitor scoase carnetul de check-uri şi adăugă,
- “Pastore, sunt hotărât să fac o donaţie de 100,000 de dolari bisericii dumitale. Nu cer nimic în schimb, decât să declari public că fratele meu a fost un sfânt”.
În ziua înmormântării, pastorul îşi începu elogiul cu aceste cuvinte:
- “Ştim cu toţii că decedatul a fost un om rău, desfrânat şi beţiv. Şi-a terorizat angajaţii şi a furat la taxe …” Apoi, după o scurtă pauză, adăugă, “Dar, aşa rău şi păcătos cum a fost, în comparaţie cu fratele lui mai mare, el a fost un sfânt!”

Reacţia pe care cuvântul “compromis” o stârnea altădată, era de cele mai multe ori una de repulsie. Normele etice ne-au obişnuit cu ideea că a (se) compromite este o manevră condamnabilă, deşi poate fi utilă spre atingerea unor anumitor scopuri. Situaţia pare să se schimbe cu repeziciune. Ispita de a se uita la folosul imediat biruie pe tot mai mulţi, iar erodarea valorilor morale în societate facilitează migraţia spre calea compromisului. Lucruri care, cu zeci de ani în urmă, făceau să roşească obrajii ascultătorului, se trâmbiţează astăzi cu trufie şi constituie subiecte zemoase de discuţie.

Înţelepciunea populară a văzut primejdia şi a formulat-o în cuvinte fără echivoc, “te faci frate cu dracul, până treci puntea”. Scopul poate fi atins, râul trecut pe respectiva punte, dar scopul nu scuză mijloacele. Poţi crede că, ajuns pe malul opus, te poţi “desfrăţi” de dracul, dar el ştie mai multă carte decât tine.

Compromisul implică alegerea unei alternative dintre mai multe la dispoziţie, din care niciodată nu lipseşte varianta onestă, dar el ştie să se prezinte pe sine ca cea mai atrăgătoare dintre ele. Cine a făcut un compromis, nu se poate disculpa, scuzându-se că n-ar fi fost o altă punte peste apă, dar va încerca s-o facă şi, în acest efort inutil, va merge oricât de departe va fi nevoie, recurgând la justificare după justificare. Până la urmă, umblătura va fi mai lungă decât i-ar fi trebuit în căutarea punţii cinstite.

În funcţie de situaţia care-l reclamă, compromisul se oferă sub multe nuanţe. E nevoie de o minte trează şi de o inimă dedicată principiilor divine, pentru a recunoaşte şi respinge oferte îndoielnice, care se prezintă mai des decât ne imaginăm şi cărora, de asemenea, le sucumbăm nu de puţine ori.

Compromis înseamnă a face concesii. Dar concesiile se fac unui lucru inferior, care este acceptat din interes. Expresia populară îndeamnă “a lăsa de la tine”. Actul poate fi un gest lăudabil, când scopul este nobil, dar se poate dovedi catastrofal dacă ai în vedere numai scopul (şi acesta este unul egoist), nu şi preţul de plătit pentru atingerea lui. Şi, când faci un compromis, de regulă scopul este egoist.

De asemenea, compromis înseamnă a căuta să amesteci lucruri incompatibile -a “împăca şi capra şi varza”. Încerci a o face, când dorinţa este atât de puternică, încât nu mai cântăreşti la rece lucrurile şi eşti dispus a ignora incompatibilitatea dintre ele. Porunca vechi-testamentală avea în vedere mai mult decât părea la prima vedere, când interzicea amestecarea seminţelor în ogor, a fibrelor în ţesături, etc (Deuteronom 22:9-10).

Câştigul urmărit prin compromis este imediat, dar în timp pierderea va fi mai mare.
Ca verb, a compromite înseamnă a primejdui, a altera ceva din punct de vedere calitativ. Numai că acţiunea respectivă nu afectează doar lucrurile, obiectele, ci te face vulnerabil şi pe tine, cel care ia decizia eronată. Tu alegi puntea, tu te compromiţi. Pe tărâm moral puţine lucruri sunt neutre şi fiecae om este considerat un agent responsabil înaintea lui Dumnezeu.

De regulă, compromisul se oferă în momente cruciale, la răscruci de drumuri, când avem de luat o decizie, ori de ieşit dintr-un impas. Atunci ni se pune pe tavă o promisiune, cerându-ni-se în schimb să facem şi noi o contra-promisiune, cu putere de condiţie. Deciziile compromisului revelează (ori ascund) consecinţe. Unele sunt ignorate, altele imposibil de anticipat.

Compromisul este o soluţie de expedient, atractivă ca ieşire imediată din impas, dar în spatele lui se ascunde şarpele cel vechi. Termenii contractului cu el sunt scrişi “in fine print”, imposibil de citit de unii şi ignoraţi de alţii. Clauzele ascunse îţi cer un deget, dar îţi vor lua toată mâna.

Pe tărâmul credinţei calea de mijloc nu este aurită. Între bine şi rău nu există cale de mijloc, ci doar un zig-zag al oscilaţiei personale între adevăr şi minciună, ascultare şi neascultare, bine şi rău.

Un autor american spunea, “Compromise makes a good umbrella, but a poor roof”, aforism care exemplifică încă o dată caracterul lui expeditiv. Apropo, cum te-ai simţi la iarnă sub o umbrelă în loc de acoperiş?