2008 November « Gellius

Hainele lui Iosif (3)

November 23, 2008 at 3:53 pm | In Iosif, integritate, rob | Leave a Comment

Haina lui Potifar

La vârsta majoratului, pe când ne luam diploma aşa-zisă de “maturitate”, tânărul Iosif este îmbrăcat cu a doua lui haină – haina robiei în casa lui Potifar, stăpânul care l-a cumpărat cu bani. De data asta, haina nu-i croită după măsura lui. Pe rob nu-l duce nimeni la croitor, ca să-i ia măsură pentru haine. Şi nici probă nu i se face. Mai degrabă este supus la greaua probă de a fi constrâns să poarte o haină, pe care nu şi-a ales-o şi n-are idee cum i se potriveşte. O haină grea pentru răsfăţatul copil cuminte de până mai ieri-alaltăieri, haină care-i cere muncă, supunere, ascultare, într-un cuvânt integritate. Şi faţă de cine? Faţă de stăpân, fie el bun sau rău! Dar, i se poate pretinde integritate unui simplu rob?

Cui i s-a dat mult, i se cere mult, şi lui Iosif continuă să i se dea. I se “adaugă” mare trecere înaintea stăpânului şi această trecere se cere onorată. Dumnezeu face din el un izvor de binecuvântare pentru casa lui Potifar şi, să nu uităm, binecuvântarea nu are şi o “faţă întunecată”, ca luna. Ori este prezentă, ori lipseşte. Îi rămâne lui Iosif o singură cale – să fie demn de încrederea de care se bucură, nu câştigată de el, ci dăruită de Dumnezeu. La urma urmei, Iosif rămânea responsabil înaintea Stăpânului celui Mare. Integritatea însă, nu înseamnă mare lucru fără a fi încercată şi probată. Lui Iosif i se oferă zilnic o mulţime de opţiuni, toate constituind căi mai facile, ademenitoare, întortochiate ulicioare care făgăduiesc mult, dar nu duc nicăieri.

Nu după multă vreme, ne povesteşte mai departe istoria sfântă, nevasta egipteanului pune ochii pe Iosif şi începe să-i facă avansuri tot mai directe şi mai insistente.

Miturile lumii antice au inventat pe năstruşnicul Cupidon care, chipurile, pune la cale toate afacerile amoroase, ţintind, de multe ori cu îndoielnică precizie, inimile muritorilor. Nu încape îndoială că şi în spatele acestei idile unilaterale stă ascuns acelaşi Cupid, dar nu drăgălaşul bucălat zugrăvit de pictori, ci smolitul la inimă, care-i vâră coada în toate afacerile omeneşti şi ascunde în tolba lui numai “săgeţi arzătoare”. El vizează compromiterea oamenilor integri, ştiind că, reuşind să le ruineze buna reputaţie, şi-a atins ţinta, zădărnicindu-le în felul acesta lucrarea şi neutralizându-le buna mărturie.

O bună reputaţie este mai lesne de păstrat, decât de recâştigat, odată pierdută. Pe dinafară, haina lui Iosif este haina de rob al lui Potifar, dar pe dinăuntru este haina albă a nevinovăţiei – un caracter dincolo de orice reproş, o inimă neatinsă de murdăriile unor învinuiri nedrepte, care refuză cu scârbă compromisul în orice situaţie, oricât de ostilă ar fi, care nu uită promisiunile lui Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare. O temelie pusă în suferinţă pentru o glorioasă lucrare viitoare!

Hainele lui Iosif (2)

November 21, 2008 at 5:30 am | In Iosif, favoritism | Leave a Comment

Haina Pestriţă

Într-un târziu, Dumnezeu se îndură de Rahela şi-i dă harul să nască. Încurajată de acest început întârziat, îi pune întâiului ei născut numele Iosif (adaus), nume ce poartă rugăciunea ca Dumnezeu să-i mai adauge unul.

Iacob se simte din nou tânăr. Odată cu sosirea lui Iosif, i se oferă o porţie suplimentară de tinereţe fericită, de care n-avusese parte la vremea ei. Nu mai ştie ce să facă pentru fiul mult aşteptat. Se joacă cu el ceasuri la rând, nu-i refuză nici un hatâr şi-l păzeşte ca pe ochii din cap. În cele din urmă îi face tânărului adolescent o haină pestriţă, împodobită cu tot felul de cusături de diferite culori, scumpă şi extravagantă pentru un fiu de păstor. Oricine poate vedea că tatăl face diferenţă între copii, după ce mai înainte făcuse diferenţă între neveste, el, de dragul căruia mama sa, Rebeca, făcuse diferenţă între fiii ei.

Iubirea pentru Iosif îl fură pe Iacob, ducându-l la favoritism. Ceilalţi fii se simt nedreptăţiţi şi încep să-l urască pe favorit, o ură sporită de cuvintele lor rele, raportate de Iosif tatălui lor. Fraţii lui “nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenească” (darmite frăţească). Ură sporită încă de visele lui Iosif, pe care le împărtăşeşte cu candoare familiei.

Dar să nu-l judecăm prea aspru pe acest tată bătrân, pentru copilăria cu care-l tratează pe Iosif, intuind parcă favoarea pe care însuşi Dumnezeu i-o rezervase deja copilului, căruia îi “adaugă” frumuseţe fizică, farmecul unei firi plăcute şi darul interpretării viselor. Se va dovedi mai târziu că favoarea părinţilor nu este o investiţie deloc sigură pentru viitorul copilului, în stare a-l scuti de greutăţile neprevăzute ale vieţii şi că Dumnezeu îşi are planurile Sale, de care Iacob nu are habar. Şi ce bine-i că nu ştie nimic, putând să guste în tihnă câţiva ani de fericire.

Pentru ca tânărul să poată creşte cu adevărat, are nevoie de ceva mai mult decât climatul artificial, de seră, al familiei care-l răsfaţă. Dumnezeu îngăduie ca haina pestriţă să fie smulsă de pe trupul încă fraged al adolescentului de şaptesprezece ani şi să fie trimisă părinţilor acasă, sfâşiată şi stropită cu sânge, ca să frângă inima lui Iacob, neconsolat de “pierderea” fiului său pentru vreo cincisprezece ani, socotindu-l mort, doar ca să-l primească înapoi împlinit, maturizat, încercat – aşa cum Dumnezeu îl voia. Îl primeşte înapoi ca înviat din morţi, dar cu lecţia învăţată în anii grei de apăsare – că fiul “lui” nu mai era al lui …

Este oare crudă această metodă a lui Dumnezeu? Ştiind că nu eşti în stare să zideşti caracter în el, Dumnezeu îţi ia copilul pentru o vreme şi-l dă la internat în şcoala vieţii, unde pedagog îi este suferinţa, mângâiere îi sunt lacrimile (pe care uneori trebuie să şi le ascundă), unde fraţii îi sunt duşmani, iar duşmanii prieteni.

Vei înţelege oare, când vremea aceea va sosi şi pentru tine, că Dumnezeu îţi educă fiul (fiica) şi-l pregăteşte pentru salvarea altora (poate chiar a ta)? Eşti tu dispus să-i jertfeşti viaţa fragedă pe Muntele Moria, ca să-l primeşti înapoi cu mulţumirea fără egal că ofranda ta a fost tocmai cea aşteptată de Dumnezeu şi cu confirmarea că a fost primită? Vei înţelege că fiul tău (fiica ta) nu ţi-a fost dat doar ca să te bucuri de el, îmbrăcându-l cu haina pestriţă a dragostei părinteşti, care poate înăbuşi creşterea morală şi frumuseţea lăuntrică a copilului şi poate bloca pregătirea lui pentru slujire? Vine oricum vremea când, “va lăsa … pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa”.

Cât de înţelept trebuie să fie părintele, pentru a înţelege, când Dumnezeu îi “împrumută” copilul, spre a-l forma în tiparele Sale, pentru un destin mai lung decât o viaţă omenească şi pentru un scop mai înalt decât o fericire ipotetică la umbra aripilor părinteşti!

Adu-ţi aminte de Iosif, când Dumnezeu va îngădui ca haina pestriţă să fie sfâşiată de pe trupul fiului tău, când va fi dezbrăcat de tot ce poate ea să simbolizeze; poate o bună educaţie, un viitor asigurat din punct de vedere material, o profesie bănoasă, un vis drag, pe care nu l-ai putut împlini tu însuţi, şi multe altele …

Hainele lui Iosif (1)

November 17, 2008 at 6:51 am | In Iosif | Leave a Comment

Vremea trece iute pentru tânărul care iubeşte. În câmpia Mesopotamiei rareori se întâmplă ceva, lăsând mintea liberă să cugete la fericire si să viseze la ziua nunţii.

Primii şapte ani i s-au părut lui Iacob “ca vreo câteva zile”, pentru că o iubea pe fata lui Laban, o ştia aproape şi o socotea a lui. Şi apoi, trebuia să pună câte ceva deoparte, să câştige un viitor, pe care să i-l pună la picioare. Şi asta cere trudă şi răbdare.

Cu toate acestea, ziua aşteptată îl prinde nepregătit pe Iacob. În ziua hotărâtă a ospăţului, Laban a tratat cu neobişnuită largheţe pe oamenii locului, cinstindu-i cu mâncărurile cele mai alese, cu muzică de sărbătoare şi bunătăţi păstrate anume pentru ocazie, totul stropit cu cel mai bun vin, servit în ulcele de lut nou-nouţe.

Iacob nu înceta să se mire de atenţia neobişnuită, cu care socrul lui îl copleşea, oferindu-i bucăţile cele mai grase de miel şi îmbiindu-l tot mai des să golească ulcica, din care vinul nu părea să scadă, oricât ar fi sorbit din ea. Astfel că, la asfinţitul soarelui, Iacob se retrăgea cam nesigur pe picioare spre cortul pregătit, aşteptând ca, după datină, să i se aducă mireasa.

Cu complicitatea lunii, care tocmai se ascundea îndărătul unui nor, şi a vreunui rob, instruit mai dinainte de Laban, care se împiedica, chipurile, într-o blană de pardos aşternută la intrarea cortului, răsturnând singurul opaiţ la îndemână, are loc substituirea miresei. Iar Iacob nu-şi dă seama decât a doua zi dimimeaţa, când situaţia nu se mai poate îndrepta. Chiar dacă unele lucruri i se vor fi părut ciudate în noaptea aceea, lui Iacob i-a lipsit luciditatea să descopere stratagema socrului său, după cum, în urmă cu şapte ani, lui Isaac îi lipsea siguranţa vederii şi luciditatea spiritului, ca să detecteze substituirea întâiului născut în casa lui. Şi astfel, cum se întâmplă de regulă, înşelătorul lui Isaac deveni înşelatul lui Laban!

Un singur fapt – înşelarea lui Isaac – declanşează un lanţ al minciunii şi înşelăciunii în această familie, care se perpetuează prin generaţii. Mai întâi Iacob îl prinde pe Esau la înghesuială şi-i stoarce dreptul de întâi născut; apoi Rebeca pune la cale stratagema de jefuire a lui Esau de binecuvântarea cuvenită lui; Laban îl înşeală pe Iacob; fiii lui Iacob complotează împotriva lui Iosif şi mint pe tatăl lor; Rahela fură idolii tatălui ei; fiii lui Iacob ademenesc pe locuitorii Sihemului într-o capcană de moarte, etc.

Vicleşugul pus la cale cu inima şi făptuit cu mâna, este ca un bumerang cu bătaie mai lungă sau mai scurtă, care se întoarce asupra făptuitorului. Chiar dacă o bănuieşte, nu se poate feri, pentru că nu ştie vremea când îi vine rândul.

După încă “vreo câteva zile”, Iacob o primeşte şi pe fata iubită, însă Dumnezeu pune un echilibru de neînţeles în această familie de trei. Soţia preferată e stearpă, iar cea tolerată se bucură de fii. Ani de zile în şir Iacob şi Rahela trăiesc frustrarea de a nu avea copii, într-o cultură care arunca ocara peste femeia neroditoare.

Cum Treci Puntea?

November 9, 2008 at 10:23 am | In compromis | Leave a Comment

Se spune că doi fraţi au terorizat ani de-a rândul orăşelul în care trăiau. Au fost necredincioşi soţiilor lor, abuzivi cu copiii şi necinstiţi în afaceri. Cel mai tânăr se întâmplă să moară pe neaşteptate. Cel rămas în viaţă se duse la pastorul bisericii locale şi-i spuse,
- “Vreau să conduci serviciul de înmormântare a fratelui meu, dar să ştii că este foarte important pentru mine să declari în faţa tuturor că fratele meu a fost un sfânt”.
- “Dar n-a fost nici pe departe aşa ceva”, se revoltă pastorul.
Bogatul supravieţuitor scoase carnetul de check-uri şi adăugă,
- “Pastore, sunt hotărât să fac o donaţie de 100,000 de dolari bisericii dumitale. Nu cer nimic în schimb, decât să declari public că fratele meu a fost un sfânt”.
În ziua înmormântării, pastorul îşi începu elogiul cu aceste cuvinte:
- “Ştim cu toţii că decedatul a fost un om rău, desfrânat şi beţiv. Şi-a terorizat angajaţii şi a furat la taxe …” Apoi, după o scurtă pauză, adăugă, “Dar, aşa rău şi păcătos cum a fost, în comparaţie cu fratele lui mai mare, el a fost un sfânt!”

Reacţia pe care cuvântul “compromis” o stârnea altădată, era de cele mai multe ori una de repulsie. Normele etice ne-au obişnuit cu ideea că a (se) compromite este o manevră condamnabilă, deşi poate fi utilă spre atingerea unor anumitor scopuri. Situaţia pare să se schimbe cu repeziciune. Ispita de a se uita la folosul imediat biruie pe tot mai mulţi, iar erodarea valorilor morale în societate facilitează migraţia spre calea compromisului. Lucruri care, cu zeci de ani în urmă, făceau să roşească obrajii ascultătorului, se trâmbiţează astăzi cu trufie şi constituie subiecte zemoase de discuţie.

Înţelepciunea populară a văzut primejdia şi a formulat-o în cuvinte fără echivoc, “te faci frate cu dracul, până treci puntea”. Scopul poate fi atins, râul trecut pe respectiva punte, dar scopul nu scuză mijloacele. Poţi crede că, ajuns pe malul opus, te poţi “desfrăţi” de dracul, dar el ştie mai multă carte decât tine.

Compromisul implică alegerea unei alternative dintre mai multe la dispoziţie, din care niciodată nu lipseşte varianta onestă, dar el ştie să se prezinte pe sine ca cea mai atrăgătoare dintre ele. Cine a făcut un compromis, nu se poate disculpa, scuzându-se că n-ar fi fost o altă punte peste apă, dar va încerca s-o facă şi, în acest efort inutil, va merge oricât de departe va fi nevoie, recurgând la justificare după justificare. Până la urmă, umblătura va fi mai lungă decât i-ar fi trebuit în căutarea punţii cinstite.

În funcţie de situaţia care-l reclamă, compromisul se oferă sub multe nuanţe. E nevoie de o minte trează şi de o inimă dedicată principiilor divine, pentru a recunoaşte şi respinge oferte îndoielnice, care se prezintă mai des decât ne imaginăm şi cărora, de asemenea, le sucumbăm nu de puţine ori.

Compromis înseamnă a face concesii. Dar concesiile se fac unui lucru inferior, care este acceptat din interes. Expresia populară îndeamnă “a lăsa de la tine”. Actul poate fi un gest lăudabil, când scopul este nobil, dar se poate dovedi catastrofal dacă ai în vedere numai scopul (şi acesta este unul egoist), nu şi preţul de plătit pentru atingerea lui. Şi, când faci un compromis, de regulă scopul este egoist.

De asemenea, compromis înseamnă a căuta să amesteci lucruri incompatibile -a “împăca şi capra şi varza”. Încerci a o face, când dorinţa este atât de puternică, încât nu mai cântăreşti la rece lucrurile şi eşti dispus a ignora incompatibilitatea dintre ele. Porunca vechi-testamentală avea în vedere mai mult decât părea la prima vedere, când interzicea amestecarea seminţelor în ogor, a fibrelor în ţesături, etc (Deuteronom 22:9-10).

Câştigul urmărit prin compromis este imediat, dar în timp pierderea va fi mai mare.
Ca verb, a compromite înseamnă a primejdui, a altera ceva din punct de vedere calitativ. Numai că acţiunea respectivă nu afectează doar lucrurile, obiectele, ci te face vulnerabil şi pe tine, cel care ia decizia eronată. Tu alegi puntea, tu te compromiţi. Pe tărâm moral puţine lucruri sunt neutre şi fiecae om este considerat un agent responsabil înaintea lui Dumnezeu.

De regulă, compromisul se oferă în momente cruciale, la răscruci de drumuri, când avem de luat o decizie, ori de ieşit dintr-un impas. Atunci ni se pune pe tavă o promisiune, cerându-ni-se în schimb să facem şi noi o contra-promisiune, cu putere de condiţie. Deciziile compromisului revelează (ori ascund) consecinţe. Unele sunt ignorate, altele imposibil de anticipat.

Compromisul este o soluţie de expedient, atractivă ca ieşire imediată din impas, dar în spatele lui se ascunde şarpele cel vechi. Termenii contractului cu el sunt scrişi “in fine print”, imposibil de citit de unii şi ignoraţi de alţii. Clauzele ascunse îţi cer un deget, dar îţi vor lua toată mâna.

Pe tărâmul credinţei calea de mijloc nu este aurită. Între bine şi rău nu există cale de mijloc, ci doar un zig-zag al oscilaţiei personale între adevăr şi minciună, ascultare şi neascultare, bine şi rău.

Un autor american spunea, “Compromise makes a good umbrella, but a poor roof”, aforism care exemplifică încă o dată caracterul lui expeditiv. Apropo, cum te-ai simţi la iarnă sub o umbrelă în loc de acoperiş?