Gellius

Ocupaţi cu alergătura zilnică, observăm cu oarecare întârziere că, peste tot în jurul nostru, natura a început să-şi schimbe straiele. Ne surprinde mai întâi ba un gâgâit de gâşte sălbatice, plutind pe cer în obişnuita formaţie de vârf de lance, ba amurgul coborât peste zări înainte de vreme, ba răcoarea dimineţilor din ce în ce mai întârziate.

Zilele se comprimă, obligându-ne să ne gândim la finalizarea lucrărilor din grădină şi la pregătirile trebuitoare pe lângă casă, înainte de a ne retrage în tihna odăilor încălzite. Frunze de tot soiul se zgribulesc sub şfichiul nemilos al palelor de vânt, stârnit de nu ştii unde. Îmbujorate de răcoarea nopţii, în nuanţe de galben şi roşu, valuri de frunze se grăbesc să plece “în bejenie”, după vorba poetului nostru, dezgolind în pomi ramuri scheletice şi rarele fructe rămase neculese prin vii şi prin livezi (Levitic 19:1-10).

Contrar aşteptărilor logice, tocmai pe când se pregătesc de iarnă, pomii ne oferă una din cele mai spectaculoase palete de culori. Spre deosebire de noi, oamenii, pomii se dezbracă de haine în aşteptarea ploilor şi a zăpezii. La primăvară, odată cu dezgheţul şi întoarcerea păsărilor călătoare, îşi vor pune haine noi.

În natura lui Dumnezeu, numai florile rivalizează cu pomii în splendoarea coloritului, în nesfârşita diversitate a prezentării şi creativitate a formelor. Florile ne aduc frumuseţe şi mireasmă, ne împodobesc grădinile, ne încântă ochiul şi ne îngăduie cu generozitate a ne oferi unii altora buchete din comoara lor cromatică. Pomii ne oferă şi ei flori aninate în ramuri, poate nu la fel de frumoase, şi mai efemere, scopul lor fiind mai practic – să ne pregătească ceva mai consistent la toamnă, să-şi împlinească în roade menirea.

Aţi observat desigur evoluţia coloritului în pomi. Pe fondul verde al frunzelor, apar primăvara, pentru scurtă vreme, flori viu colorate – un spectacol pentru ochi, o atracţie dulce pentru insecte şi un interes vital pentru pom. Curând culoarea dispare, odată cu ofilirea florilor şi, pentru câteva săptămâni, verdele preia din nou controlul asupra întregii plante. Încetul cu încetul, culoarea iese din nou la iveală, de data asta în fructe, pomii oferindu-ni-se acum “plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”.

Când roadele au fost culese, culoarea dispare iarăşi. Apoi, cu un ultim efort, înainte de a se dezbrăca definitiv pentru somnul lung de iarnă, culoarea izbucneşte pentru ultima dată, de data asta în frunze. Se aprind ruguri prin mai toţi pomii. Combinaţii de galben, roşu, portocaliu, ruginiu, bordo, sau argintiu, multe din ele tivite cu nuanţe mai deschise (ori mai închise), frunzele conferă spaţialitate şi adâncime peisajului, evadând din monotonia de verde prăfuit al sezonului cald. Pomii par în flăcări, străluminaţi din interiorul coroanei. Cu greu îţi iei ochii de la ei. Păcat că spectacolul nu ţine mai multă vreme!…

Soarele, la rândul lui, ne oferă cu tot mai multă zgârcenie căldura cu care ne-a răsfăţat în vară. Obosit parcă, el urcă tot mai anevoie spre zenit şi scapătă tot mai grăbit spre apus. Ne mângâie acum cu raze blânde, trimise în unghiuri ascuţite. Caută parcă să ne privească drept în ochi, cercetându-ne cu atenţie faţa. Spre ruşinea noastră, ne află deseori încruntaţi, preocupaţi, cu priviri plecate spre pământ. Uităm că-i vremea roadelor, sezonul culesului, al bucuriei, al satisfacţiei pentru lucrul bine făcut, al recunoştinţei pentru un bilanţ îmbelşugat, ori măcar pentru strictul necesar, de care nimeni nu duce lipsă.

Soarele ne priveşte cu blândeţe drept în obraz, aşteptând să citească răspunsul dorit în expresia feţei noastre. Vântul ne pune cu insistenţă aceeaşi întrebare, şuierând nerăbdător pe la urechi, iar primii stropi de ploaie ai toamnei ne gonesc în casă, oferindu-ne răgazul unui răspuns cântărit cu toată sinceritatea.

Cea mai rară şi mai preţuită floare creşte şi-şi deschide petalele la urmă, după ce toate celelalte flori s-au scuturat de mult, frunzele au căzut, iar roadele au fost adunate în hambare. Este floarea unică, a cărei mireasmă îmbie şi bucură chiar şi pe Dumnezeu. Floare pe care Duhul o caută şi în inima ta. Numele ei este Recunoştinţă, parfumul ei se cheamă Mulţumire şi vremea ei este pentru tine Acum.

O va găsi oare acolo …

Postaţi ferm şi definitiv pe terenul familiar, unii oameni privesc lumea numai din perspectivă personală, limitată, locală, sau partizană, ignorând voit, ori dispreţuind orice alte puncte de vedere. Puţini sunt cei cu adevărat ignoranţi cu privire la existenţa altor unghiuri din care lumea poate fi privită. Ridicolul (tragismul) poziţiei lor constă în faptul că se cred cocoţaţi tocmai pe piscul muntelui, de unde privesc semeţ la semenii lor din vale. Dac-ar fi cu adevărat elevaţi pe creasta muntelui, pretenţia lor ar putea fi legitimă. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos. Alte puncte de vedere se interpun între ei şi lume, precum copacii proberbiali, împiedicându-i să vadă întreaga pădure a realităţii în care-şi duc existenţa.

Îţi va fi greu, dacă nu imposibil, să dialoghezi cu un om aparţinând unei atari categorii. Nu va accepta argumente, nu se va lăsa clintit din convingeri, nu va fi dispus a face un singur pas de apropiere. El nu ştie ce-i compromisul. Convingerile lui, îmbrăcate doar în straie de alb şi negru, niciodată în nuanţe intermediare, sunt croite la comandă. I se potrivesc perfect şi nu se simte confortabil decât în ele . Îşi apără cu îndârjire părerile, pe care nu le percepe ca “personale”, ci ca postulări emise de la înălţimea poziţiei lui de necontestat. Dubiul nu-i tulbură somnul şi îndoiala nu locuieşte pe strada lui.

Încremenit pe soclul poziţiei auto-asumate, se izolează inevitabil de aproapele lui, auto-condamnat la singurătate şi individualism, incapabil a comunica. Chiar şi în familie el tronează dictatorial de la înălţimea morală a unui pretins caracter fără pată.

Adevărul nu este relativ şi binele nu-i personal . Fiind universal şi absolut, adevărul poate fi acceptat, ignorat, sau respins (la modul personal). Nici un om nu dispune de adevărul întreg. Nu-l cunoaşte şi experimentează în stare pură. Minereul adevărului conţine încă urme de reziduuri rezultate din educaţie, prejudecăţi personale, cultură, tradiţii, etc, şi-i supus unui proces continuu de rafinare.

Adevărul n-are tată, nici mamă, ori nepoţi şi ne tratează pe toţi cu imparţialitate. Nu tot aşa, însă, ne raportăm noi la adevăr. Ceva, în natura noastră alterată de mândrie, ne convinge mai totdeauna că am deţine monopolul asupra lui. Adevărul nu originează în noi şi nu-şi va afla sălaş decât în mintea care-l caută şi acceptă cu lepădare de sine. Adevărul şi eroarea se exclud reciproc şi nu pot coexista în mod paşnic, ca vecini.

Adevărul despre lumea înconjurătoare ne stă la îndemână (progresiv) prin observare, cercetare şi experienţă. Cu privire la divinitate şi la noi înşine, adevărul nu este disponibil decât prin revelaţie. În lumina revelaţiei divine, adevărul poate fi şocant. Adevărul revelat ne zugrăveşte chipul real privit din perspectiva divină, zdruncinând din temelii convingeri, păreri, evaluări personale şi puncte de vedere.

Iată ce i se întâmpla profetului Isaia cu ocazia arătării Domnului, “Atunci am zis: “Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Cu adevărat o revelaţie şocantă, cu potenţa de a schimba întreaga perspectivă a unui om şi, în consecinţă, viaţa şi loialităţile sale.