Gellius

Am avut noroc cu recenta eclipsă de lună. Cerul a fost senin şi tocmai se înnopta, oferind feţei însângerate a lunii fundalul ideal. Am zărit începutul eclipei de îndată ce plecam de la serviciu. Parte din drum, de jumătate de oră până acasă, am avut luna direct în faţă, privind-o prin parbriz cum roşea de … ciudă. Am cotit apoi pe alt freeway, de unde îi urmăream evoluţia prin geamul din stânga. La câteva minute după sosirea acasă, vecina noastră Selena era complet acoperită de umbra planetei albastre. Am zăbovit în faţa casei, bucurându-mă de priveliştea nocturnă; un fenomen astronomic destul de rar şi un prilej de meditaţie la lucrurile adânci ale lumii …

Privind la cerul înstelat, mi-a venit în minte o scurtă scenă petrecută la locul de muncă cu câţiva ani în urmă. Într-o bună zi, cam pe nepusă masă, şeful meu mă surprinse cu o întrebare. „De ce o fi universul atât de vast?” Cum tocmai citisem ceva pe tema asta, m-am grăbit să-i răspund că, pare-se, imensitatea universului răspundea nevoii sale de echilibru, ori cel puţin asta era părerea astrofizicianului, autorul articolului respectiv.

Ulterior mi-a părut rău de pripeala răspunsului. Explicaţii mult mai logice şi mai practice stau la îndemână. Mai întâi, imensitatea universului trâmbiţează din răsputeri atotputernicia şi nemărginirea Creatorului, apoi ne şopteşte nouă, prin comparaţie, despre propria nimicnicie. Distanţele intergalactice, măsurate în mii de ani lumină, sfidează puterea minţii de a imagina dimensiunile universului şi de a sonda atotputernicia Creatorului.

O „simplă” eclipsă poate spune multe lucruri celui ce meditează la fenomenele cereşti. Cam cu un an în urmă am urmărit un documentar excelent pe tema astronomiei galaxiei noastre. Din păcate fondul muzical a fost execrabil, cum nu de puţine ori se întâmplă. Pur şi simplu am fost nevoit să abandonaez pentru o vreme; pe lângă faptul că nu era decât zgomot, volumul aşa-zisei muzici te împiedica, pur şi simplu, să asculţi explicaţiile foarte interesante. Am revenit, strângând din dinţi …

O singură remarcă vreau să amintesc; unul din astrofizicienii intervievaţi nota plasamentul ideal al planetei albastre în interiorul galaxiei de care aparţine, plasament care facilitează observaţiile astronomice. Cu alte cuvinte, pământul este plasat, în spirala galaxiei, în cel mai bun loc, de unde se poate observa, scruta şi cerceta universul în toate direcţiile, fără nici o obstrucţie. Amănuntul acesta ne poate scăpa nouă, celor ignoranţi într-ale astronomiei, dar părea foarte important pentru cercetători. Respectivul astronom vedea clar intenţia Creatorului în această „coincidenţă” de plasament.

Dar, în vreme ce fenomenul ecliptic este rar în sistemul nostru planetar, nu tot aşa stau lucrurile la nivelul solului, între locuitorii planetei. Ne eclipsăm unii pe alţii, cât de mult ne stă în putinţă, acest „fenomen” malefic devenind parte din modul cum ne raportăm unii la alţii. Atât de împământenit, încât am pierdut conştienţa faptului că-l practicăm. Eclipsele umane întunecă orizontul tuturor relaţiilor dintre oameni, fie sociale, familiale, chiar religioase.

A eclipsa pe aproapele meu înseamnă a mă interpune între el şi sursa unei influenţe benefice pentru el. Când scopul manevrei mele este de a-l izola de Dumnezeu, ori de a mă erija în intermediar între el şi divinitate, atunci fapta mea capătă proporţii „cosmice”.

Eclipsez pe altul, lipsindu-l de lumina necesară lui, cu scopul de a mă pune pe mine în cea mai favorabilă lumină, ca şi cum n-ar fi destul loc pentru amândoi în univers; măcar că lumină destulă este. O posibilă raţiune a comportamentului meu ar putea fi teama că n-am şanse în competiţia cu el (competiţia fiind motorul, iar poziţia râvnită miza în relaţiile inter-umane).

Când eclipsez pe cineva, nu-i pot arăta decât faţa întunecată a caracterului meu (precum luna, când se interpune între soare şi pământ). Uit că faţa strălucitoare a fiinţei mele este luminată, de fapt, de Sursă şi că, fără aceasta, amândouă feţe ale mele ar fi obscure (de fapt, o singură faţă, întunecată). Interesant că, orbitând pe elipsa mea, fără a mă interpune între Sursă şi aproapele meu, rămân cu o singură faţă, luminată de Sursă şi văzută ca atare de aproapele meu, care orbitează pe elipsa lui, în jurul Sursei.

Paradoxal, voinţa liberă (libertatea de a-mi părăsi orbita încredinţată) nu mă scuteşte de responsabilitatea faţă de aproapele. Spaţiul de manevră alocat este suficient de mare pentru fiecare dintre noi, în aşa fel că nimeni nu este „nevoit” să invadeze spaţiul altuia. Astfel, eu rămân responsabil faţă de Sursă, de felul cum mă raportez la aproapele meu şi, dacă-l eclipsez, întrebarea pentru mine va fi, „Unde este aproapele tău?”