În Compania lui Toma, Geamănul

March 28, 2008 at 7:04 am | In credinţă, îndoială | Leave a Comment

Săptămâna petrecută de Toma de unul singur, în tumultul interior al îndoielii sale, trebuie să fi fost teribilă. N-aş fi vrut să-i fiu nici prieten, nici frate, nici coleg de lucru, în săptămâna neagră a vieţii sale, în timp ce îndoiala făcea ravagii în fiinţa lui. Deşi poate că în folosul nostru purta el nedorita povară.

O ştim cu toţii din proprie experienţă – îndoiala roade pe dinăuntru şi drenează de puteri şi sufletul şi trupul. Ca avatar al credinţei, ca alter ego competitiv şi încăpăţânat al ei, acest impostor prăbuşeşte fiinţa umană într-un război civil devastator. Îl numesc impostor din pricina iligitimităţii sale ca soluţie a problemei cunoaşterii. Îndoiala paralizează procesul luării deciziei, perpetuând deliberările la infinit, împiedicând ajungerea la concluzia finală. Faptul că amintesc credinţa şi cunoaşterea în acelaşi pasaj, sper să nu fie pentru nimeni un nod în papură; Noul Testament face conecţiile necesare între cele două noţiuni scripturale.

Faptul că Toma se afla altundeva în seara zilei dintâi a săptămânii, când Isus a apărut în mijlocul ucenicilor adunaţi în casă, ne oferă situaţia ideală, prin care suntem noi ajutaţi să ne înţelegem propriile îndoieli, iscate în lipsa unor dovezi aşa-zis palpabile, dovezi după care toţi tânjim, fie c-o recunoaştem, fie că nu. Ne ajută să înţelegem mecanismul credinţei şi dialectica îndoielii.

Cu cine era Toma Geamăn, de fapt? Cu sine însuşi!

Raportându-ne la Isus vom afla, mai devreme sau mai târziu, că în fiecare dintre noi zac doi gemeni; un credincios şi un îndoielnic, ucenicul în care Isus se poate încrede, şi cel capabil să-L tăgăduiască, fie din oportunism, fie din teamă. Nu poate fi pace între cei doi gemeni, ci doar o luptă necurmată pentru întâietate, precum Esau şi Iacov se luptau încă în pântecele mamei lor. Cu timpul, unul dintre “gemeni” va birui, fie credinciosul, fie îndoielnicul. Şi îndoiala îşi are dialectica ei, locul ei în drumul spre credinţă. Existenţa ei se legitimează câtă vreme căutarea adevărului este autentică, ţinând seama că, în lumea în care trăim, se manifestă o mare opoziţie împotriva adevărului.

La fel au stat lucrurile între ucenici. După nenumărate dovezi ale divinităţii lui Isus, oferite lor vreme de trei ani şi jumătate, unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, şi toţi L-au părăsit în noaptea îndoielii, în care El a fost prins.

Apoi, pe drumul Emausului călătoreau doi “gemeni”. Perplecşi din pricina veştilor aduse de femei, cei doi întorceau posibilitatea Învierii pe toate feţele în mintea lor. În dimineaţa aceleiaşi zile Maria Magdalena îi informa că Isus i se arătase viu (Ioan 20:11-18). Nu mai ştiau ce să creadă. Şi iată că, la Emaus, li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut. Faptul că nu L-au cunoscut pe drum revela noi dificultăţi în calea credinţei în învierea Lui. Cei doi ucenici călătoreau pe drum împreună cu Isus, vorbeau cu El, Îl ascultau tâlcuindu-le Scripturile, “ce erau cu privire la El” (Luca 24:27), dar pur şi simplu nu-L puteau recunoaşte. În lumina acestui fapt pare legitim testul propus de Toma pentru recunoaşterea Domnului înviat, adică semnele palpabile lăsate în palme şi coastă de cuiele şi suliţa călăilor.

Dar, la întoarcerea în mijlocul celorlalţi ucenici, raportul întâlnirii cu Isus înviat menţionează doar pe unul dintre drumeţii “gemeni”. Iată ce scrie Luca, “A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24:34). Unde era acum tovarăşul de călătorie al lui Simon? Dispăruse fără urmă. Întâlnirea cu Isus spulbera definitiv pe geamănul îndoielii lui Simon.

Ucenicul Ioan, vorbind despre sine însuşi, după ce văzuse mormântul gol, scrie că “a văzut şi a crezut” (Ioan 20:8). Deci, şi Ioan a avut nevoie să vadă, înainte de a crede. Dar credinţa care “vede”, credinţa bazată pe dovezi, nu pare a fi apreciată în ochii lui Dumnezeu. Ioan recunoaşte în continuare că ei “tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20:9). Iată de ce a fost nevoie ca Isus să tălmăcească Scripturile pentru Simon pe drumul Damascului. Credinţa adevărată este credinţa care onorează Scripturile, adică revelaţia lui Dumnezeu. Scripturile constituie singura temelie pentru credinţă. De aceea, îi spune Isus lui Toma, “Ferice de ceice n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20:29).

Credinţa care Practică Utilul, dar nu Uită nici Frumosul (Matei 26:6-13)

March 17, 2008 at 11:07 am | In Maria, frumosul, mir | Leave a Comment

Pe când Isus, împreună cu ucenicii, sta la masă în casa lui Simon leprosul, a intrat uşurel în încăpere o femeie, sfioasă ca o umbră, purtând în mâini un vas de alabastru cu mir foarte scump. Nici vasul nu era deloc ieftin. S-a apropiat încet, dar ferm, ca una care-şi făcuse bine socoteala despre ce avea să facă, până ajunse în dreptul Învăţătorului. Aci se opri şi, cu toată atenţia concentrată pe ceea ce făcea, sparse gâtul vasului şi lăsă mirul să se prelingă încet pe capul lui Isus. Îndată “s-a umplut casa de mirosul mirului” (Ioan 12:2). Orice alte miresme, arome şi mirosuri, de mâncare, băutură, condimente, sau parfumuri, ce vor fi fost prezente în casă, au dispărut pe loc, acoperite de mireasma mirului ce se evapora de pe capul Unsului lui Dumnezeu. Nările mesenilor se dilatau cu lăcomie, inspirând minunea olfactivă a mirului scump, care se oferea gratis tuturor, fără deosebire.

Ce surpriză plăcută, am comenta noi, venită să încununeze tihna părtăşiei între prieteni adunaţi în jurul mesei de seară. Dar n-a fost să fie aşa. După primele minute de încântare, în timp ce fiecare îşi mesteca bucăţica lui, un murmur slab se iscă printre ucenici. Iuda şoptea ceva la urechea comeseanului de lângă el, care încuviinţă grăbit, dând din cap, se aplecă apoi spre următorul ucenic şi, astfel, telefonul fără fir purtă pentru o vreme vorbe între ei.

O nouă mireasmă, neplăcută de data asta, se răspândea printre ucenicii, scandalizaţi de gestul femeii, la instigaţia lui Iuda. Duhoarea se ridica acum din inimi, chipurile provocată de risipa nejustificată a mirului, al cărui preţ ar fi putut acoperi nevoile multora dintre săracii poporului. Ce contrast între mireasma mirului şi izul neprihănirii de sine, care strâmbă din nas în momentul cel mai inoportun! Şi când te gândeşti că opinia publică ar fi putut rămâne influenţată de otrava lui Iuda, dacă Isus n-ar fi pus lucrurile la punct.

În seara aceea, ucenicii au asistat la o faptă unică, dar inima lor nu fu atinsă de mireasma faptei făcute din dragoste. Văzuseră în acţiune credinţa care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6), iubirea care nu se uită la preţul darului, dragostea care găseşte o cale a frumuseţii prin care să se exprime şi, totuşi, în ochii lor nu era decât risipă, unde Domnul lor vedea frumuseţe.

Interesul afişat al ucenicilor pentru soarta săracilor venea ca un pretext, nelalocul lui, în ceasul în care sufletul simţitor al femeii săvârşea un act profetic înalt, izvorât din dragoste şi depus pe altar prin credinţă. A purta grijă de săraci presupune a da mai întâi lui Christos ce I se cuvine Lui. Săracii reprezintă oportunitatea perpetuă, care nu lipseşte niciodată de lângă cel dispus a o vedea. Dacă gestul femeii a fost menit să rămână pentru totdeauna parte din Evanghelie, spre amintirea ei, şi reacţia ucenicilor a avut parte de aceeaşi soartă, dar vai, nu spre cinstea lor.

Ai făcut vreodată pentru Isus “un lucru frumos”, ca femeia din Betania (Matei 26:10)? Nu doar ce erai dator, nu doar de frica poruncii, nu doar de ochii lumii, nu doar pentru răsplată! Lucrurile care le faci pentru El şi inima cu care le faci, îţi vor spune cât de mult Îl iubeşti.

Eclipsă, Elipsă ori, pur şi simplu, Lipsă

March 4, 2008 at 5:27 pm | In eclipsă | Leave a Comment

Am avut noroc cu recenta eclipsă de lună. Cerul a fost senin şi tocmai se înnopta, oferind feţei însângerate a lunii fundalul ideal. Am zărit începutul eclipei de îndată ce plecam de la serviciu. Parte din drum, de jumătate de oră până acasă, am avut luna direct în faţă, privind-o prin parbriz cum roşea de … ciudă. Am cotit apoi pe alt freeway, de unde îi urmăream evoluţia prin geamul din stânga. La câteva minute după sosirea acasă, vecina noastră Selena era complet acoperită de umbra planetei albastre. Am zăbovit în faţa casei, bucurându-mă de priveliştea nocturnă; un fenomen astronomic destul de rar şi un prilej de meditaţie la lucrurile adânci ale lumii …

Privind la cerul înstelat, mi-a venit în minte o scurtă scenă petrecută la locul de muncă cu câţiva ani în urmă. Într-o bună zi, cam pe nepusă masă, şeful meu mă surprinse cu o întrebare. „De ce o fi universul atât de vast?” Cum tocmai citisem ceva pe tema asta, m-am grăbit să-i răspund că, pare-se, imensitatea universului răspundea nevoii sale de echilibru, ori cel puţin asta era părerea astrofizicianului, autorul articolului respectiv.

Ulterior mi-a părut rău de pripeala răspunsului. Explicaţii mult mai logice şi mai practice stau la îndemână. Mai întâi, imensitatea universului trâmbiţează din răsputeri atotputernicia şi nemărginirea Creatorului, apoi ne şopteşte nouă, prin comparaţie, despre propria nimicnicie. Distanţele intergalactice, măsurate în mii de ani lumină, sfidează puterea minţii de a imagina dimensiunile universului şi de a sonda atotputernicia Creatorului.

O „simplă” eclipsă poate spune multe lucruri celui ce meditează la fenomenele cereşti. Cam cu un an în urmă am urmărit un documentar excelent pe tema astronomiei galaxiei noastre. Din păcate fondul muzical a fost execrabil, cum nu de puţine ori se întâmplă. Pur şi simplu am fost nevoit să abandonaez pentru o vreme; pe lângă faptul că nu era decât zgomot, volumul aşa-zisei muzici te împiedica, pur şi simplu, să asculţi explicaţiile foarte interesante. Am revenit, strângând din dinţi …

O singură remarcă vreau să amintesc; unul din astrofizicienii intervievaţi nota plasamentul ideal al planetei albastre în interiorul galaxiei de care aparţine, plasament care facilitează observaţiile astronomice. Cu alte cuvinte, pământul este plasat, în spirala galaxiei, în cel mai bun loc, de unde se poate observa, scruta şi cerceta universul în toate direcţiile, fără nici o obstrucţie. Amănuntul acesta ne poate scăpa nouă, celor ignoranţi într-ale astronomiei, dar părea foarte important pentru cercetători. Respectivul astronom vedea clar intenţia Creatorului în această „coincidenţă” de plasament.

Dar, în vreme ce fenomenul ecliptic este rar în sistemul nostru planetar, nu tot aşa stau lucrurile la nivelul solului, între locuitorii planetei. Ne eclipsăm unii pe alţii, cât de mult ne stă în putinţă, acest „fenomen” malefic devenind parte din modul cum ne raportăm unii la alţii. Atât de împământenit, încât am pierdut conştienţa faptului că-l practicăm. Eclipsele umane întunecă orizontul tuturor relaţiilor dintre oameni, fie sociale, familiale, chiar religioase.

A eclipsa pe aproapele meu înseamnă a mă interpune între el şi sursa unei influenţe benefice pentru el. Când scopul manevrei mele este de a-l izola de Dumnezeu, ori de a mă erija în intermediar între el şi divinitate, atunci fapta mea capătă proporţii „cosmice”.

Eclipsez pe altul, lipsindu-l de lumina necesară lui, cu scopul de a mă pune pe mine în cea mai favorabilă lumină, ca şi cum n-ar fi destul loc pentru amândoi în univers; măcar că lumină destulă este. O posibilă raţiune a comportamentului meu ar putea fi teama că n-am şanse în competiţia cu el (competiţia fiind motorul, iar poziţia râvnită miza în relaţiile inter-umane).

Când eclipsez pe cineva, nu-i pot arăta decât faţa întunecată a caracterului meu (precum luna, când se interpune între soare şi pământ). Uit că faţa strălucitoare a fiinţei mele este luminată, de fapt, de Sursă şi că, fără aceasta, amândouă feţe ale mele ar fi obscure (de fapt, o singură faţă, întunecată). Interesant că, orbitând pe elipsa mea, fără a mă interpune între Sursă şi aproapele meu, rămân cu o singură faţă, luminată de Sursă şi văzută ca atare de aproapele meu, care orbitează pe elipsa lui, în jurul Sursei.

Paradoxal, voinţa liberă (libertatea de a-mi părăsi orbita încredinţată) nu mă scuteşte de responsabilitatea faţă de aproapele. Spaţiul de manevră alocat este suficient de mare pentru fiecare dintre noi, în aşa fel că nimeni nu este „nevoit” să invadeze spaţiul altuia. Astfel, eu rămân responsabil faţă de Sursă, de felul cum mă raportez la aproapele meu şi, dacă-l eclipsez, întrebarea pentru mine va fi, „Unde este aproapele tău?”

Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.