Ietro

February 25, 2008 at 4:32 pm | In teamwork | Leave a Comment

Se spune că în timpul unei tradiţionale sărbători câmpeneşti s-a organizat o competiţie pentru a stabili cel mai puternic cal de povară. Pe primul loc s-a clasat un cal care a reuşit să tragă după el o sanie încărcată cu 2500 kg. Ocupantul locului secund a tras o sanie încărcată cu 2000 kg. Nu întâmplător, amândoi caii clasaţi pe primele două locuri aparţineau aceluiaşi fermier.

Încurajat de audienţă şi de reuşită, omul a fost curios să afle ce greutate pot trage amândoi caii înhămaţi împreună. Spre surpriza tuturor, opintindu-se unul lângă altul, cum erau obişnuiţi să tragă la plug, cei doi cai au putut urni din loc o sanie încărcată cu 6000 kg.

Unde-s doi, puterea creşte!

O ilustraţie grăitoare pentru lucrarea în „ogorul” Evangheliei. Nu puţini lucrători creştini comit greşeala de a încerca să facă totul de unul singur. Ori că nu consideră pe alţii capabili, ori că se tem de concurenţă, ori că nu vor să scape hăţurile din mână prin implicarea altora, oricare le-ar fi motivaţia, astfel de lucrători uită că Trupul lui Christos are multe mădulare şi că biruinţa stă în unitate şi colaborare.

Între două extreme se plasează, aproape fără excepţie, membrii oricărei biserici luate în discuţie, inclusiv tu şi eu; între inactivitate (voluntară sau involuntară) şi exces de activitate. Ne ştim nu numai propriul loc, ci şi locul fratelui nostru. Cunoaştem cu exactitate geografia bisericii, ne-am obişnuit cu ea şi ne convine confortul lipsei de schimbare. Alţii, însă, mai activi din instinct, ori mai mobili din felurite motivaţii, râvnesc un loc mai bine situat în ierarhie şi nu-şi găsesc liniştea până nu-l obţin.

Încremenirea unor în stagnare, refractari celei mai mici schimbări în starea de fapt, pe de o parte şi dorinţa activă de parvenire a altora, pe de altă parte, crează deopotrivă crize prin biserici.

În sensul bun al lucrurilor, biserica locală ar trebui să manifeste amândouă aceste tendinţe, cu o motivaţie adecvată, tendinţe care nu sunt contradictorii în viaţa unei biserici sănătoase. În unele domenii biserica trebuie să stea ferm pe poziţie, să manifeste inerţie, să nu cedeze unor tendinţe străine de natura ei, să nu facă compromisuri. În acelaşi timp, ea are nevoie de o dinamică sănătoasă, de un ritm de creştere, care aduce schimbare, are nevoie să fie sensibilă la imperativele Duhului Sfânt, care este Călăuza ei şi care uneori doreşte în mod expres o schimbare.

Faptul că nu toţi înţeleg această nevoie, provoacă crize. Se întâmplă, dimpotrivă, ca uneori să apară tendinţe de schimbare iniţiate de anumiţi membri, sau factori de răspundere, care vor fie să imite alte biserici, fie să-şi impună un punct de vedere, când schimbarea nu este necesară, ori chiar primejdioasă. Un alt gen de criză.

În ambele situaţii criza nu e uşor de soluţionat. Numai rareori sfatul este acceptat, numai rareori cei greşiţi vor fi dispuşi să admită că nu au dreptate, pe lângă faptul că însăşi criza nu este uşor de identificat şi eroarea de diagnosticat.

Ceva similar i s-a întâmplat odinioară lui Moise în pustie, când se istovea şezând zilnic pe scaunul de judecător, în vreme ce israeliţii veneau la el să le rezolve disputele. De dimineaţa până seara poporul sta înaintea lui Moise, aşteptându-şi rândul la audienţă. Trebuie să fi fost cu adevărat istovitor, dar Moise nu realiza situaţia, nu mai vedea pădurea din pricina copacilor, prins cum era cu trup şi suflet în slujirea poporului pe care Dumnezeu i-l dăduse în grijă. A fost nevoie de socrul lui, ca să-l facă pe Moise conştient de eroarea în care stăruia. Dar Moise a înţeles, a acceptat şi a acţionat în spiritul schimbării care se impunea.

După 40 de ani petrecuţi împreună cu socrul lui, faptul că Moise a acceptat sfatul lui Ietro vorbeşte convingător despre caracterul acestuia din urmă. Calitatea sfatului contează cu atât mai mult, cu cât este susţinut de caracterul sfătuitorului. Oare de cine este nevoie astăzi, prin multe biserici, ca să ne convingă să acceptăm ideea, când o schimbare se impune, sau să ne opunem cu argumentele cele mai convingătoare, când ea ar dăuna vieţii bisericii?

Un Mesaj cu Impact

February 22, 2008 at 7:14 am | In impact | Leave a Comment

Trecând ieri pe lângă o biserică, mi-au oprit privirile pentru o clipă mesajul afişat pe panoul de lângă stradă. De data asta, scurta frază declara un adevăr evident, dar trecut cu vederea de nenumărate ori:

“A Goal without a Plan is just a Wish”

Cu cât un mesaj este mai scurt şi mai clar, cu atât mai apăsat va fi impactul lui. Pentru exemplificare nu trebuie să mergem mai departe decât la pasajul “Fericirilor” din Evanghelie. Scurt şi răspicat, mesajul lui Christos n-are nevoie de explicaţii, măcar că predicile noastre cu privire la el ocoleşte de trei ori cetatea, până găseşte poarta.

În vremurile noastre de corectitudine politică şi teamă de a nu ofensa pe nimeni, se pierde caracterul declarativ al afirmaţiilor. Formula obişnuită de introducere a frazei în cursul dialogului este de obicei, “În opinia mea …”, chiar dacă vorbitorul este cert cu privire la adevărul celor susţinute de el.

Conform frazei citate mai sus, ceea ce face diferenţa între o simplă dorinţă şi un ţel de urmărit şi atins, este planificarea (Luca 14:28-32). Şi pruncii au dorinţe; unul vrea să se facă aviator, altul soldat, alta învăţătoare, ori doctoriţă. Planificarea este un corolar al maturităţii, care ştie că scopul propus nu poate fi atins instantaneu, ci pregătindu-se, urcând pe trepte, trecând prin faze, ajustând de-a lungul drumului şi aşteptând cu răbdare. „Plan ahead”, sfătuia cineva, „it was not raining when Noah built the ark”.

Credinţa Unită cu Fapta

February 17, 2008 at 7:20 am | In fapte | Leave a Comment

Câţiva tineri credincioşi se întorceau de la casa în care petrecuseră revelionul împreună, cântând, rugându-se şi făcând planuri de viitor pentru noul an. Era un ger aspru în prima zi a anului, la acea oră timpurie a dimineţii. Deodată le apăru în cale un om întins pe pământul îngheţat, cu pieptul şi burta dezgolite, lipit de ghiaţa care acoperea tot drumul. Apropiindu-se de el, şi-au dat repede seama că era un om tânăr, de vârsta lor. Bolborosea cuvinte abia auzite, ca pentru sine însuşi. Tinerii creştini l-au ridicat de jos şi, cu mare greutate, l-au înduplecat să intre cu ei în holul unui bloc din apropiere, unde s-a încălzit puţin stând cu spatele rezemat de calorifer. Era şi băut, după cum se cuvenea unui bărbat tânăr în noaptea de revelion, lucru care stânjenea şi mai mult comunicarea cu el. Curând au aflat ce era mai important din istoria lui; singur-singurel pe lume, dezamăgit şi sătul de viaţă, tânărul voia să moară. Se întinsese pe ghiaţă, abandonat răcelii, aşteptând să se îmbolnăvească şi să scape, prin moarte, de toate necazurile lui.

Una din fete şi-a dezbrăcat “alain-delon”-ul şi l-a pus pe umerii celui pescuit din întunericul acestei lumi, în noaptea cea mai plină de speranţe a anului.

- “N-am să răcesc, locuiesc foarte aproape”, spunea ea “în două minute sunt acasă”. A încercat să explice tânărului eşuat pe marea de ghiaţă a iernii româneşti că va fi aşteptat în aceeaşi zi, seara, la biserica din cartier, unde urma să înapoieze haina împrumutată. Dându-şi seama că avea puţine şanse de a se face înţeleasă, ori ca tânărul să reţină adresa bisericii, a încercat o altă metodă; a scris pe o hârtiuţă adresa bisericii, şi cum se poate ajunge acolo, apoi a strecurat hârtia în buzunarul hainei, insistând ca tânărul mahmur să reţină doar atât; să caute în buzunar mesajul lăsat de ei. Altceva nemaifiind de făcut, l-au lăsat acolo, în holul blocului şi s-au grăbit fiecare spre casa lui, cu gândul să pună laolaltă măcar două-trei ore de somn, înainte de a se pregăti de plecare spre biserică, la primul serviciu din anul pe care tocmai îl întâmpinaseră.

Gest necugetat din partea tinerei fete creştine, vom fi tentaţi să gândim! Dacă ar fi s-o şi spunem cu gura, poate că am zice doar “riscant”. Să îmbraci cu haina ta pe un beţiv necunoscut, cules de pe drumuri în toiul nopţii şi să mai şi aştepţi să ţi-o aducă înapoi! Înţeleg, să împrumuţi o haină ca aceea, care costa pe vremea respectivă salariul pe câteva luni de zile, unui prieten, sau unui cunoscut de încredere, de la care eşti convins că o primeşti înapoi. Dar unui străin cu mintea înceţoşată de băutură?…

Interes pentru aproapele căzut între tâlhari? Credinţă naivă, de copil? Încercare de a trăi practic cele citite în Cuvânt? Cum am putea califica această faptă în adevărata ei lumină? Poate chiar aşa, simplu, ca pe o faptă a credinţei.

Ne vine să credem sau nu, dar în seara aceleiaşi zile, tânărul cules de pe drum a fost prezent la întâlnire cu binefăcătorii lui. Trezit din mahmureală, a venit să înapoieze haina împrumutată. Pentru el întâlnirea a fost marcată la început de multă stinghereală, aflându-se dintr-odată într-un mediu nefamiliar lui, unde nu ştia nici cum să se poarte, nici ce să spună şi îmbrăcat cam pestriţ, pe deasupra. Dar exuberanţa şi căldura cu care tinerii creştinii îl înconjurau au topit repede ghiaţa dintre ei. Anul nou început cu stângul, în disperare şi dezgust pentru viaţă, lua o turnură nevisată pentru el prin întâlnirea cu câţiva tineri credincioşi, aflaţi în dragostea dintâi, dornici a împlini literal cuvintele Domnului, aşa cum numai tinerii sunt dispuşi s-o facă, fideli atât în cuvinte cât şi în fapte. În seara primei zile din an, el venea, fără să ştie, la întâlnire cu Cel ce se identifică pe Sine cu făcătorii de asemenea fapte.

Iar tânăra creştină, care şi-a pus haina pe umerii necunoscutului îngheţat de gerul iernii, cum odinioară Ilie şi-a aruncat mantaua peste Elisei, era aceeaşi fată credincioasă, a cărei rugăciune scurtă câştiga o mare bătălie prin credinţă, situaţie descrisă în articolul anterior. Prin credinţă ea se adresa Domnului ei în rugăciune, iar prin fapte vorbea, la fel de convingător, semenilor.

O Scurtă Rugăciune

February 15, 2008 at 7:39 am | In rugăciune | Leave a Comment

“Şi împăratul mi‑a zis: “Ce ceri?” Eu m‑am rugat Dumnezeului cerurilor şi am răspuns împăratului…” (Neemia 2:4‑5)

În intervalul minim, care desparte întrebarea de răspuns, tu poţi să te rogi, ca Neemia. La plimbare, la lucru, la volan, în timpul conversaţiei cu un coleg nemântuit, în înfruntarea cu un duşman, tu poţi să te rogi.

Mintea poate să lucreze pe două planuri diferite în mod simultan. Mintea creştinului ar trebui s‑o facă în mod curent, devreme ce el trăieşte în două împărăţii diferite. Nenumărate sunt situaţiile în care viaţa surprinde pe creştin la înghesuială şi-i cere o decizie fulgerătoare, îngăduindu-i doar o clipă, ca să delibereze şi să acţioneze. Secunda decisivă …

Dar câte ocazii trec nefructificate, doar pentru că nu te‑ai rugat?! Câte înfrângeri, câte decepţii, câtă confuzie şi perplexitate stăruie în tine, doar pentru că, în clipa hotărâtoare, nu ai apelat la Cel ce putea să te ajute? Şi ce păcat, când Tatăl era gata să‑ţi răspundă, să te călăuzească, să te îmbărbăteze în clipa cea grea! Când era atât de simplu! Poate că obişnuinţa de a te ruga este ceea ce-ţi lipseşte, de fapt. Legătura cu Dumnezeu stă neglijată, părăsită, şi tu nu mai înţelegi nimic din tot ce ţi se întâmplă …

O tânără creştină din biserica de care aparţineam în Timişoara, a trăit o astfel de experienţă. Se angajase cam cu un an în urmă la un magazin de electronice din centrul oraşului. Era tocmai magazinul la care se rugase ca să fie repartizată. Şi a fost. Îi plăcea să muncească acolo şi după câteva luni de evanghelizare la locul de muncă “aproape că o câştigasem pentru Christos pe şefa de magazine”, după propria ei mărturisire.

Printre lucrurile care nu‑i plăceau acolo se numărau lecţiile de ateism, la care era obligată să participe, dar se obişnuise să‑şi găsească un loc pe ultimul rând de scaune şi încerca să citească ceva, în timp ce vorbitorul îşi deşerta traista lui cu minciuni.

Într‑una din zile, pe când conferenţiarul invitat să vorbească încerca să fie cât mai convingător, într‑o cauză în care tot mai puţini credeau, iar tânăra noastră aproape reuşise să se deconecteze de atmosferă, dintr‑odată, o frază mai stridentă prin virulenţa atacului asupra credinţei şi prin absurditatea argumentelor, o face să tresară şi o tulbură în duhul ei. Atunci, revoltată, rosteşte în inima ei aceste cuvinte: “Doamne, cum îl mai suporţi pe omul acesta, să debiteze asemenea prostii?!” În următoarele secunde prelegerea se întrerupe brusc şi omul amuţeşte. Tânăra credincioasă îşi ridică ochii mirată, tocmai la timp ca să‑l vadă pe vorbitor clătinându‑se pe picioare şi prăbuşindu‑se apoi grămadă pe podea. Toată sala se agită. Omul îşi revine, se ridică, îşi scutură hainele, îşi drege glasul şi apoi admite: “M‑a bătut Dumnezeu!” Încearcă să continue, dar după câteva minute încheie, îşi strânge grăbit hârtiile şi pleacă.

Urmează la pupitru al doilea vorbitor. Iar tânăra credincioasă mulţumeşte Domnului pentru răspuns. O face tot pe tăcute, în inima ei. Şi nimeni nu ştie că tocmai se dăduse o bătălie, pe care credinţa o câştigase prin rugăciune …

Înţelegeri Greşite

February 6, 2008 at 7:13 pm | In Uncategorized | Leave a Comment

Pe când se citea în biserică pasajul despre vindecarea lui Naaman Sirianul, m-a frapat pentru prima dată observaţia că întreaga istorie este tivită cu o salbă de neînţelegeri. Mai toate personajele implicate în cele întâmplate “se fac vinovate”, într-o măsură mai mică sau mai mare, de lipsă de înţelegere a lucrurilor, de interpretări greşite …

Fetiţa Roabă

O fetiţă isteaţă, fără îndoială, o fetiţă precoce, judecând omeneşte; dar dincolo de tot ce poate fi explicat omeneşte, o fetiţă inspirată şi folosită de Dumnezeu pentru iniţierea unei lucrări de proslăvire a Numelui Său şi împlinire a planurilor Sale. Deşi doar o roabă în casa generalului bolnav, fetiţa se afla la curent cu starea de fapt a familiei, fie că auzise ceva, fie că faptul era bine cunoscut, fie că ştia să observe ce se întâmpla în jurul ei şi să tragă concluzii.

Dar, cum de nu i s‑a păstrat numele, la locul cuvenit pe paginile Scripturii? A fost gestul ei de mică însemnătate? De fapt scurta ei apariţie pe scenă a declanşat întregul eveniment. Generali şi împăraţi, diplomaţi şi slujbaşi de rang înalt, profetul lui Dumnezeu şi slujitorul lui, s‑au găsit dintr‑odată, şi fără voie, implicaţi într-o lucrare stârnită de scurta intervenţie a fetiţei de (nu ştim câţi) anişori, şi fără nume. Schimbările aduse în vieţile persoanelor în cauză aveau să fie dramatice şi cruciale. Viaţa lor lua o turnură nebănuită, nesperată şi, din păcate în unele cazuri, tragică.

Cine să fi fost acest copil fără nume, însă cu o pregnantă prezenţă în viaţa reală?! A fost şi rămâne, cel puţin în mod potenţial, copilul născut în fiecare familie de credincioşi, care aşteaptă a fi crescut pentru un destin care să conteze. Fiecărui copil îi corespunde o speranţă (sau măcar un vis). Fiecare copil născut în familie de oameni salvaţi de Isus Christos are dreptul să crească un Moise, o Estera, un Daniel, o Tabita, un Timotei, ori poate doar un anonim, destinat ca semn de circulaţie la încrucişare de drumuri, în viaţa oamenilor vizaţi de Dumnezeu.

Dar câţi dintre ei au şansa să devină ceea ce pot şi au dreptul să fie? Părinţii au de obicei alte planuri cu privire la ei, limitându-le destinul la ceva foarte prozaic ‑ un copil cu nume, cu profil clar definit, cu carieră aleasă prin decizia lor, în care nu mai rămâne nimic în suspensie, nimic disponibil pentru planurile lui Dumnezeu, care mai întotdeauna “se întâmplă” să fie diferite de ale părinţilor. Este nevoie, de cele mai multe ori, ca Dumnezeu să‑l facă “rob” pe copil, înainte de a‑l putea folosi. Ne vin imediat în minte exemple clasice: Iosif, Samuel, Moise, Estera … copii ceruţi de Dumnezeu, sau luaţi din casa părintească şi crescuţi în casa lui Dumnezeu. Crescuţi pentru jertfă, pentru salvarea altora, nu pentru un viitor confortabil, care din perspectiva lui Dumnezeu rămâne doar un potenţial nefructificat.

O fi sperat fetiţa fără nume să‑şi câştige eliberarea din captivitate? Nu mă îndoiesc că a căpătat aceast cadou, poate singurul care conta. Nu mă îndoiesc, de asemenea că, întors din Samaria, generalul a copleşit‑o pe micuţa roabă cu toate binefacerile ce‑i stăteau la îndemână, poate adoptând-o ca fiică, asigurându-i un viitor îndestulat şi la adăpost de primejdii. Mă gândesc însă că libertatea nu putea să aibă un preţ prea mare pentru ea. Poate că şi părinţii ei au fost luaţi robi şi duşi cine ştie unde sau, mult mai probabil, ucişi. Nu mai avea casă, ori familie, la care să se întoarcă. De aceea mă gândesc că nu din interes a rostit ea puţinele cuvinte aducătoare de speranţă în familia generalului. Mai degrabă din ataşamentul şi dragostea care se nasc uşor în inima curată a unui copil. Generalul şi soţia lui se vor fi purtat blând şi cumsecade, iar inimioara ei fragedă s‑a grăbit să răspundă, deschizându-se ca o floare în mâgâierea blândă a soarelui. Şi când un copil curat dă, el dă totul.

Şi apoi, cine nu ştia că în Israel Dumnezeu lucra prin profeţi? Ceea ce ştii despre Dumnezeu, te face responsabil, dar numai ceea ce faci pentru El te transformă în misionar. Credinţa adevărată păşeşte peste hăul care desparte cunoştinţa de ascultare.

Care ar putea fi atunci neînţelegerea acetui sufleţel inocent care, în candoarea lui, aduce nădejdea vindecării de lepră în familia pe care o slujea? Neînţelegerea fetiţei ar fi credinţa că “proorocul l‑ar tămădui de lepra lui”. Ştim că Dumnezeu este Cel ce vindecă, şi mai bine decât noi o ştiau profeţii. Dar asta nu diminuează cu nimic aportul fetiţei. Nu înţelegerea l‑a salvat pe stăpân, ci credinţa ei, principiu ce se aplică la fiecare dintre noi. Poate lipsi o înţelegere deplină în mintea noastră, dar inima nu poate fi lipsită de harul credinţei …

Fetiţa a spus stăpânei ei, soţia a spus soţului ei, care la rândul lui a spus “stăpânului său”. Iată că fiecare avea un stăpân şi tot aşa stau lucrurile şi astăzi.

Împăratul Siriei (Ben Hadad al II-lea)

Nu ştim cât de curată s‑a transmis informaţia până la împărat, dar aflăm din Scripturi următoarea lipsă de înţelegere. Împăratul Siriei dă generalului său scrisori de recomandare pentru curtea împărătească de la Samaria. Şi, ca suveran, el scrie: “Acum, când vei primi scrisoarea aceasta, vei şti că îţi trimit pe slujitorul meu Naaman, ca să‑l vindeci de lepra lui”. Scurt şi răspicat. Textul sugerează cu acurateţe tonul împăratului, în timp ce dicta scrisoarea. Monarhul din Samaria n-avea decât să se conformeze şi să‑l vindece pe generalul sirian. Putem înţelege că împăratul Siriei folosea stilul diplomatic al vremii şi nu putea să scrie direct proorocului. El se adresa pe calea ierarhică bine cunoscută lui. Şi cum el era stăpânul, nu scăpa ocazia să i‑o amintească suzeranului său. Ceea ce nu ştia acest împărat, era faptul că vindecarea se cere pe cale ierarhică mergând de jos în sus, apelând la Stăpânul tău, nu poruncind supusului tău. Ben Hadad credea că Elisei era supus împăratului Ioram, primea ordine de la el şi că acesta nu va putea rezista darurilor substanţiale purtate de carele lui Naaman.

Împăratul Samariei (Ioram)

De partea lui, împăratul lui Israel a intrat în panică la primirea soliei. Sfâşierea hainelor vorbeşte cu elocvenţă despre ananghia în care Ioram se credea. El judeca în termeni diplomatici şi politici şi nu se gândea decât la sine însuşi: “el caută prilej de ceartă cu mine”. Cum de nu şi‑a adus aminte de Dumnezeu şi de profetul Elisei? O fetiţă îşi aduce aminte în ţara robiei, în vreme ce împăratul lui Israel uită în palatul regal.

Naaman

Naaman este omul în cauză, bolnavul incurabil, care începuse a gusta din dulceaţa speranţei. Soarta lui era în joc. Se găsea prins într‑un mecanism pus în mişcare de credinţa unui copil, un mecanism pe care nu‑l putea controla, sau influenţa în nici un fel, lucru care-l făcea mai vulnerabil, mai predispus la neînţelegeri şi greşeli. După înjositorul drum făcut până la poarta casei lui Elisei, generalul nu mai poate face şi următorul gest de umilire. Întodeauna mai este o treaptă de coborât pe scara umilinţei!

Profetul nici măcar nu iese să‑l întâmpine pe reputatul general, să‑l salute respectuos şi să se declare fericit că‑l poate vindeca. Îl trimite în schimb (printr‑un sol) la Iordan. Ce gânduri se vor fi născut atunci în inima lui, nu ştim. Ştim doar că s‑a mâniat şi a plecat, rostind cuvinte care trădează totala lui lipsă de înţelegere. I se cerea să coboare prea mult; de la curtea lui Ben Hadad, care îi datora recunoştinţă, până la poarta lui Elisei ‑ un lung coborâş; de la “invizibilul” Elisei până la Iordan ‑ şi mai mult. Dar cât de uşor de făptuit, totuşi!

Problema adevărată a lui Naaman se revelează în versetul 11, care desfăşoară povestirea în continuare: “Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului, Dumnezeului lui …” Naaman vorbeşte despre divinitate ca Dumnezeul lui Elisei. Dar Dumnezeu voia să fie şi al lui Naaman. Până acum, vorbindu‑se despre boala lui, Scriptura foloseşte de trei ori expresia “lepra lui” (2 Împăraţi 5:3, 6, 7). Până la momentul respectiv, a lui Naaman era doar lepra. Biblia insistă asupra faptului, repetându‑l de trei ori. Cum nevoia lui reală era Dumnezeu, Naaman se afla extrem de aproape de ţintă, nu mai trebuia decât să devină conştient de nevoia lui.

Sfatul bun al slujitorilor a biruit însă şi, în vreme ce se scaldă de şapte ori în Iordan, Naaman are destulă vreme să cugete la nebunia trufiei lui, să privească cu silă la pielea trupului său acoperit de lepră, stigmatul de neşters şi simbolul pierzării sigure. Are vreme să‑şi răcorească supărarea, să se umilească în faţa propriilor lui slugi, să privească la măgarii încărcaţi cu aur şi argint ‑ avuţia inutilă, care nu‑l putea ajuta cu nimic …

Iordanul era graniţa, dar nu între două ţări, ci între două vieţi. În Marea Roşie asupritorii lui Israel au murit înecaţi de ape; în Iordan stăpânitorii lui Israel au putut fi mântuiţi. Iordanul este râul pocăinţei, în el vor sta împreună Ioan şi Isus, Vechiul şi Noul, la graniţa dintre legăminte.

Elisei l‑a primit pe Naaman şi a stat de vorbă cu el, numai după ce fusese vindecat de lepra lui. Nu vi se pare semnificativ? Iar Naaman proclamă acum pe adevăratul Dumnezeu.

Ghehazi

E greu să priveşti aurul şi argintul adus din Siria cum se întorc înapoi, chiar dacă n‑au fost aduse pentru tine. În vreme ce Elisei nu pare a fi conştient de ceea ce pierde, de ce n‑ar fi slujitorul lui, omul cu capul pe umeri? Dar, a şti când momentul este prielnic, rămâne o artă: “Este oare acum vremea de luat argint…?” Profetul ştia în duhul lui, care erau lucrurile la care râvnea Ghehazi. Acesta îşi făcuse socoteala cam cât l‑ar costa o gospodărie bine pusă la punct (un talant de argint) şi doar atât cerea de la Naaman. Dacă ar fi fost vremea de primit daruri, Elisei ar fi primit şi ar fi dat o parte şi slujitorului său.

Minciuna este calea pe care vine banul nemuncit. Este justificarea mijloacelor murdare, este paravan folosit de conştiinţa vinovată, iluzia cu care omul se îmbată, dornic să fugă de realitatea rătăcirii sale. Este paradoxul păcatului. Omul ştie că nu este bine, dar nu vrea să aceepte ideea, nu se poate smulge din dulcea iluzie a plăcerii, pe care crede că “prada” i‑o oferă.

Tragedia lui Acan, Balaam, Iuda, Anania şi Safira, Simon Magul, stau veşnică mărturie despre faptul că “nu este acum vremea” de fugit după aur şi argint, de risipit resursele pe care Dumnezeu le‑a investit în noi, căutând să ne realizăm material în mijlocul unei generaţii, care aleargă vijelios spre pierzare. Naaman este mântuit, profetul lui Dumnezeu dispreţuieşte argintul şi aurul, dar Ghehazi se gândeşte să profite. “Câştigul” lui, în final, este doar lepra, lipită de “tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna”, poate în scopul ca “duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”.

Prin istoria lui Naaman, Biblia ne face încă o dată atenţi la propriile noastre lacune în înţelegerea lucrurilor duhovniceşti, care ne-au deturnat până acum de la umblarea în adevăr, şi ne chezăşluieşte corectarea necesară. Care este lipsa ta de înţelegere? Ferice de tine dacă ştii şi-ţi corectezi lentilele spirituale (Apocalipsa 3:18).

Aducere Aminte

February 2, 2008 at 7:53 pm | In memorie | 1 Comment

Una din cele mai preţioase unelte ale minţii umane, care contribuie la definirea noastră ca fiinţe create de Dumnezeu şi condiţionează progresul, atât la nivel personal, cât şi la scara întregii civilizaţii mondiale, este memoria. Mai mult, fără memorie supravieţuirea fiinţei vii n-ar fi posibilă. Memoria este capacitatea minţii de a stoca, clasifica, recunoaşte, invoca şi extrage (când are nevoie de ele) date, informaţii, idei, sentimente, evenimente, scene, sunete, profiluri personale, etc. Culegerea datelor stocate în memorie se face prin simţurile cu care suntem înzestraţi, ori prin depozitarea trăirilor interioare. În funcţie de natura celor înregistrate, memoria le păstrează ca date (cunoştinţe) utile, cu valoare practică, sau ca amintiri cu încărcătură emoţională.

O parte însemnată din invenţiile perfectate de-a lungul istoriei s-au născut din nevoia de a imita conceptual şi reproduce tehnic procesele mentale, care fac posibilă memoria umană. Astfel, scrierea, tiparul, înregistrările audio şi video, au fost perfecţionate continuu de-a lungul istoriei, culminând în realizarea tehnică de vârf, pe care o cunoaştem astăzi – computerul, de care ne slujim cu toţii. Nu întâmplător, una din componentele de bază ale computerului este tocmai memoria.

Când Creatorul a “instalat” memoria în computerul (creierul) uman, El ne-a dăruit o unealtă existentă deja şi utilizată în veşnicie, constituind astfel parte din chipul Său, după al cărei asemănare a găsit cu cale să ne creeze. Nimic din ce există şi se întâmplă, în oricare din sferele creaţiei divine, nu se pierde şi nu se uită, decât prin voia expresă a lui Dumnezeu. Totul se înregistrează în cărţile cereşti. Am o apăsată bănuială că şi memoria umană funcţionează la fel şi că, măcar că “uităm” multe lucruri de-a lungul vieţii noastre terestre, ele rămân totuşi imprimate pe banda magnetică a minţii, de neşters, până la judecata finală, când vor fi activate şi invocate ca dovezi, fie în favoarea, fie împotriva noastră. Doar fragilitatea fiinţei umane căzute afectează memoria, diminuând abilitatea de a extrage datele imprimate pe banda ei, fenomen pe care-l cunoaştem sub numele de “uitare”.

Ne aşteptăm însă ca, odată eliberat din închisoarea trupului muritor, sufletul uman să-şi recapete în deplinătate facultatea memoriei. Oameni aflaţi aproape de clipa morţii mărturisesc a-şi fi văzut derulat într-o clipă filmul întregii vieţi. Confruntat astfel cu “dosarul” evidenţelor furnizate de propria memorie, nici un suflet nu va putea invoca amnezia, ori circumstanţe atenuante, în faţa Judecătorului suprem. Aflăm din pilda nunţii fiului de împărat, că omul găsit fără haina adecvată în odaia de nuntă, a “amuţit”, cănd împăratul i-a cerut o explicaţie, iar Isus spunea că, “nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină” (Luca 8:17).

Apocalipsa oferă o scurtă privire în viitor, la marea judecată a tuturor oamenilor, “mari şi mici”, când cărţile cereşti vor fi deschise şi morţii “judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (20:12). O dublă înregistrare va fi disponibilă în marea clipă a încheierii tuturor socotelilor (doi martori), propria memorie şi registrele cereşti (Maleahi 3:16). Atunci faptele vieţii noastre vor fi examinate din perspectiva lui Dumnezeu şi tot aşa le vom vedea şi noi. Mărturiile lor vor fi atunci finale şi irefutabile.

Şi totuşi, modificări în cărţile evidenţelor cereşti pot fi făcute, dar numai atâta vreme cât trăim încă pe pământ. Profeţii dau ecou dorinţei lui Dumnezeu de a ierta şi uita, de a şterge din memoria veşnică păcatele omului împăcat cu El prin pocăinţă, care-şi cere iertare şi-şi schimbă viaţa; “Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). De asemenea, ne aşteptăm ca, la trecerea în veşnicie, amintirile păcatelor lui să fie şterse şi din memoria omului salvat prin jertfa lui Christos. Aducerea aminte a neascultării, a necurăţiilor sale din viaţa pe pământ, n-ar fi compatibilă cu vieţuirea în curăţia existenţei celei noi, în părtăşie cu Cel pururi sfânt. Acelaşi profet spune, “iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17), cuvinte care-şi găsesc un ecou perfect în Apocalipsa 21. O memorie bună este o mare binecuvqntare dar, în circumstanţe diferite, vindecarea sufletului este posibilă doar prin uitare. Ca să ne poată primi în părtăşia cu Sine, Dumnezeu trebuia să ne ierte. Ca noi să ne putem bucura de părtăşia cu El, avem nevoie să uităm trecutul nostru nedemn.

În contrast izbitor cu toate cele de mai sus se vor întâmpla lucrurile cu omul care nu s-a împăcat cu Dumnezeu. Odată judecat, găsit vinovat şi condamnat, sufletul rebel va fi trimis în “gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:45-46). Contrastul constă în faptul că omului condamnat i se refuză capacitatea de a uita. Viermele nemuritor simbolizează amintirea perpetuă, obsedantă, chinuitoare, care roade pe dinăuntru şi torturează veşnic sufletul în iad. Acolo nu este nimic altceva de făcut. Acolo fiecare suflet suferă de unul singur. Acolo nu există nici părtăşie, nici remediu. Regretul pentru viaţa irosită în necredinţă, amânare, sau răzvrătire deschisă, arde ca un foc nestins. După cum, pe drept se spune, iadul este tărâmul intenţiilor bune, niciodată materializate şi al ocaziilor pierdute, care nu mai pot fi recuperate.

Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.