Gellius

„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2).

O întrebare se iscă din capul locului, asemenea scânteii ce zboară dintr-un tăciune scormonit. Cum ne putem gândi la lucruri invizibile pentru ochi şi inscrutabile pentru minte? Admitem, prin credinţă, că îndemnul apostolului, de a ne gândi la lucrurile cereşti, trebuie să fie valid, dar cum ne dibuim calea spre ele? Mai mult, acelaşi apostol adaugă calificări insurmontabile lucrurilor respective, “Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Deci, cum ne descurcăm?

Mai întâi, ne aducem aminte că nu toţi credincioşii se află la aceleaşi cote în înţelegerea lucrurilor spirituale (Evrei 5:11-14) şi că avem nevoie să creştem spre ele. Apoi, că acestea pretind deprinderea unui cadru formal adecvat (limbaj spiritual) în abordarea lor (1 Corinteni 2:13) şi că singurul tutor în această delicată intreprindere este Duhul lui Dumnezeu.

Iar condiţia sine qua non a tuturor celor de mai sus rămâne dorinţa autentică de a medita cu mintea, hotărârea nestrămutată de a ne umple inima cu ele şi o dedicare fără rezerve. După cum în trecut eram dedaţi trup şi suflet lucrurilor terestre, acum ne oferim totalmente lucrurilor “de sus”, pe care nu le înţelegem în termeni spaţiali, ci ca lucrurile înalte, de supremă valoare, autentice, veşnice, divine. A. T. Robertson vede în credincios un om cu picioarele postate încă pe pământ, dar cu fruntea printre stele; el trăieşte pe terra ca cetăţean al tărâmului etern.

Unde începem, deci, călătoria noastră? Desigur, pe paginile Scripturii, aceasta constituind numitorul comun al evoluţiei spirituale a tuturor credincioşilor. Continuăm apoi, pe cont propriu, în odăiţa rugăciunii, după ce am zăvorât în urma noastră uşa, în calea oricărei distrageri lumeşti. Urmează formarea deprinderilor noi, prin eforturi susţinute ale voinţei şi o disciplină mentală fermă, impusă întregii fiinţe. În măsura în care susţinem dedicarea noastră la un nivel înalt, în aceeaşi măsură Duhul se va alătura eforturilor noastre.

Iar terenul, sau fundalul tuturor străduinţelor, este credinţa, ridicată la nivel de certitudine, “Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Christos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Cine a murit, a demolat podul în urma lui, zădărnicind orice încercare de întoarcere înapoi. Ce rost ar mai avea şovăirea în această ţară a nimănui, când patria de Sus ne cheamă cu făgăduinţi nespuse?

Cum te descrurci, tu, cititorule? N-ai vrea să împărtăşeşti unele din succesele, eşecurile, piedicile, ori treptele pe care urci spre ţel?

Pe panoul dinspre stradă al multor biserici, pe lângă care trec prin oraş, văd afişat câte un mesaj scurt – doar atât cât îngăduie dimensiunile panoului. Găsesc ideea salutară şi-mi place să citesc aceste mesaje, al căror autor presupun că este păstorul bisericii. Nu puţine mesaje rămân serbede, fără vlagă şi miez (precum păstorul şi biserica), dar altele îţi captează privirea, provocând mintea la meditaţie şi inima la auto-examinare (spre cinstea păstorului şi a bisericii). Nu-ţi poţi lua gândul de la astfel de mesaje şi aştepţi cu nerăbdare o altă ocazie de a trece pe strada cu biserica misionară în cartier.

Trecând, cu câtva timp în urmă, cu maşina pe strada Lombard, aproape că mi-a rămas capul întors peste umăr, cu privirea captată de panoul care rămânea grăbit în urmă. O frază scurtă, captivantă, mă smucea din monotonia călătoriei pe străzile familiare.

“Write your plans in pencil, and give God the eraser!”

Fără îndoială că era rezumatul ultimei predici ţinute de păstor. Dar ce mesaj! Pe cât de simplu, pe atât de provocator. Indiferent cât de lungă va fi fost predica, indiferent câte puncte şi subpuncte o fi conţinut, ori cu câte citate şi ilustraţii o fi fost împodobită, toată substanţa predicii era acolo, pe panou, concentrată într-o singură frază, formulată succint, la îndemâna oricărui trecător ocazional (omeneşte vorbind, ocazional).

Scrie-ţi planurile în creion! Nu cu cerneală neagră sau roşie, nu tipărite în diferite culori. Nu le înrăma, nu le afişa ostentativ pe pereţii camerei. Nu le bate în cuie, nu le săpa în marmoră, nu le turna în bronz. Nu conferi planurilor tale caracter definitiv. Păstrează-le în stadiu de schiţă. Concepe-ţi planuri ajustabile pe parcurs, în funcţie de factorii care se vor impune a fi luaţi în considerare, în funcţie de cele mai înţelepte sfaturi primite, în funcţie de rezultatele propriei tale evoluţii. Şi, mai presus de toate, ţine-le creionate sub ochii lui Dumnezeu, îngăduindu-I să şteargă cu radiera tot ce, în neştiinţa sau nesăbuinţa ta, ai socotit (în chip greşit) ca ţel al vieţii, demn de a fi urmărit cu toată vlaga fiinţei tale.

Nu-ţi va fi uşor să cedezi lui Dumnezeu dreptul de a modifica, îndrepta, ori anula planurile, visurile şi năzuinţele tale. Dificultatea de a-I da mână liberă în revizuirea lor va spori în măsura în care au fost concepute, din capul locului, fără a-L consulta.

A doua epistolă către Timotei conţine o descriere sumbră a zilelor din urmă, descriere cu putere de avertisment, pentru uzul intern al Bisericii. Spre zilele acelea apostolul privea cu tristeţe în viitor şi spunea că “vor fi vremuri grele” (2 Timotei 3:1). Lucrurile pe care lumea le constată la timpul prezent, când se loveşte cu capul de pragul de sus (umblând cu privirile în jos), lucruri simţite dureros pe pielea ei, Scriptura le prevesteşte cu sute, sau mii, de ani în avans. Biserica ia în serios cuvintele revelaţiei, se pregăteşte şi aşteaptă în linişte, în timp ce lumea îşi vede mai departe de afacerile ei mărunte.

Dar ce înţelegea apostolul prin dificultăţile specifice zilelor din urmă? Citind al treilea capitol din epistola amintită observăm de îndată că nu aminteşte nimic despre lipsuri materiale, nesiguranţă economică, instabilitate financiară, încălzire globală, epuizarea resurselor minerale, dispariţia speciilor de plante şi animale, lucruri despre care auzim vorbindu-se la tot pasul, sau citim zilnic în ziare.

Problema zilelor din urmă sunt oamenii. Instabilitatea lumii este de natură spirituală şi degradarea se referă la condiţia morală a locuitorilor ei, situaţie cu atât mai gravă, cu cât oamenii sunt mai puţin conştineţi de ea. În zilele din urmă domneşte confuzia generală, prin amăgirea minţii, distanţarea de principiile morale recunoscute de lumea civilizată vreme de mii de ani, dispreţ pentru credinţă şi nesocotirea lui Dumnezeu. În aroganţa şi ignoranţa lor voită, oamenii îşi pierd sufletele, în timp ce se cred stăpâni pe destinele lor.

Pe e când domnia lui Saul era transferată în mâinile lui David, în listele oamenilor de război care-l slujeau pe noul împărat figurau şi fiii lui Isahar, despre care cartea sfântă spune un lucru foarte interesant, parcă nepotrivit în contextul mai larg al cronicii. Cronicarul spune că ei “se pricepeau în înţelegerea vremurilor şi ştiau ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12:32). O informaţie uimitoare! O minoritate, o singură seminţie între cele douăsprezece, care alcătuiau naţiunea, se bucura de discernământul necesar tuturor. Doar câţiva oameni ştiau pe ce lume trăiesc. Astfel, împăratul David avea la dispoziţia lui, în acele vremuri nesigure, o combinaţie irezistibilă de “oameni viteji, oameni cu faimă” (12:30), “oameni cu inima neprefăcută” (12:38), alături de fiii lui Isahar, cei pricepuţi “în înţelegerea vremurilor” (12:32).

De oameni cu discernământ, în stare să “citească” vremurile în care trăiesc are nevoie o naţiune care doreşte să supravieţuiască în zilele din urmă. Oamenii sunt avuţia de căpătâi a unei împărăţii, capitalul oricărei naţiuni, mult mai de preţ decât bogăţiile materiale, resursele naturale, funciare sau financiare. Cum sunt oamenii la nivel individual, aşa este naţiunea la scară naţională.

Fără îndoială că Biserica universală nu este lipsită nici de cunoştinţa revelaţiei divine, nici de discernământul vieţuirii pe pământ în condiţii ostile ei, dar ce poţi spune despre biserica locală, de care aparţii? Sunt şi fiii lui Isahar membri în biserica ta, ori au încăput destinele ei pe mâinile unor oameni ambiţioşi, motivaţi mai degrabă de interese proprii?

Bumper stickers şi license plates de toate soiurile; ordinare şi personalizate, comune sau originale, terne ori excentrice, îţi fulgeră pentru o clipă prin faţa ochilor pe drumurile publice. Zâmbeşti involuntar, ori pufneşti în râs nestăpânit, te cabrezi în duh ca pălmuit peste orgoliu, strâmbi din nas a dispreţ, dai din cap dezaprobator, în funcţie de natura fugarului mesaj. Oricum ai reacţiona la vederea lor, tăbliţe cu numere de înregistrare personalizate şi etichete cu mesaje zboară pe lângă tine, sau treci pe lângă ele; devenite în ultimii ani o altă formă de expresie a individului. Desigur, aceste fiţuici zburătoare sunt create de industria de comerţ, dar alegerile sunt individuale şi-ţi pot spune ceva despre posesorul maşinii. Unele se vor nostime – ocheadă aruncată la întâmplare, altele sunt “dead serious”.

Trăim într-o lume, poate nu atât liberă, cât eliberată din constrângeri şi tabu-uri vechi de milenii; unele justificate, altele doar justificabile. Primul impuls al libertăţii proaspăt dobândite este a da frâu liber personalităţii până mai ieri constrânse între parametri previzibili ai normei sociale. Dar, o libertate nestrunită, fără considerente morale autoimpuse, fără reglementări sociale unanim acceptate şi fără o filosofie de viaţă coerentă, vor duce inevitabil la confuzia ideologică, impasul social şi fundătura finală a condiţiei umane, ale căror semne se prefigurează clar pe cerul viitorului.

Fiindcă am plecat de la “license plates”, mă gândesc acum la evoluţia cuvântului englezesc licence/license, a cărui formă şi semantică a fost obligată la schimbări dramatice, ca să ţină pasul cu schimbarea realităţii pe care o reprezintă – “licentious(ness)”. Se ilustrează în evoluţia acestui cuvânt nu doar un periplu lingvistic, ci traiectoria pe care evoluează astăzi o mulţime de destine umane!

Dar, iată mesajul unui “bumper sticker”, văzut recent. Acesta pare a fi de genul feminin!…

“I saw it; I wanted it; I trew a fit, and I got it”.