Gellius

“Hats off to the past; coats off to the future”.

Viitorul se insinuează în viaţa noastră în doze mici, imperceptibile, secundă cu secundă şi, de cele mai multe ori, ne prinde pe picior greşit. Ne întâlnim cu el în fiecare dimineaţă, când deschidem ochii şi ne smulgem cu greu faţa din moliciunea pernei. Încercăm apoi să‑l “ghicim” în prima ceaşcă de cafea a zilei. Scurtăm rugăciunea, incapabili să ne concentrăm. Trecutul stăruie în minte cu cele mai urgente sarcini restante, păstrate în dosarul cu probleme de rezolvat, nerăbdător să le transfere noii secretare a zilei prezente.

Nu‑i de mirare că nu ne putem concentra; rugăciunea înseamnă linişte, meditaţie, aşteptare, pace, încredere, deconectare, părtăşie cu Cel chemat şi prezent lângă noi în odăiţă (Matei 6:6). Dar treburile ne strigă din agenda zilnică cu glasuri tot mai stridente, genunchii încep să tremure sub noi, febrili de nerăbdare, ideile devin tot mai vagi, frazele rugăciunii tot mai grăbite, diluate în fluidul bine cunoscut al frazeologiei personale (ca la biserică, măcar că acasă n‑are cine să ne audă şi admire)…

Viitorul nu ne aparţine, deşi ne complacem bucuroşi în iluzia aceasta şi ne grăbim să‑l luăm în primire, cel puţin la modul virtual. Copiii se grăbesc să crească, nerăbdători să fie mari, puternici şi independenţi (ca tata), tinerii se avântă să cucerească o lume care parcă nu aştepta decât naşterea lor, părinţii visează să‑şi vadă copiii căpătuiţi, la casele lor, şi bătrânii să moară înainte de a se instala suferinţa adusă de bolile vârstei înaintate.

De ce ne grăbim, la urma urmei? Că doar viitorul n‑a întârziat niciodată şi pentru nimeni. De câte ori nu ne‑a spus Domnul, şi în câte feluri, că doar prezentul este al nostru! Trăim într‑un prezent continuu. Nimeni nu poate trăi în viitor, măcar că mulţi încearcă s‑o facă, refugiindu‑se în tărâmul iluzoriu al visării. Facem planuri a căror realizare o urmărim cu toate puterile fiinţei, aşteptând ca anii următori să aducă împlinirea lor. Câte din ele n‑au rămas îngropate în arhivele uitării?

Care este atunci eficienţa vieţii noastre în planificare, dacă numai un mic procent din ce visăm şi proiectăm suntem în stare să şi împlinim? Nu este ea descurajant de mică? Un viitor pe care contăm prin puterile proprii nu este decât necunoscut, hazard şi risc.

“Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: “Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine!” (Iacov 4:13-14).

Cineva spunea că ziua de ieri este un check anulat iar ziua de mâine un check fără acoperire. Singurii bani ghiaţă de care dispunem sunt clipele zilei de azi. Oare nu se cuvine să-i cheltuim cu înţelepciune?

Viitorul este o eternă promisiune, primită cu plăcere, fiindcă ne permite iluzia de a crede în noi înşine. Vom face, vom fi, vom avea, vom … iată verbele timpului viitor. Viitorul este o fata morgana, un check fals, dacă nu avem repere stabile în tărâmul lui, dacă nu avem bani în bancă, valori sigure investite în el.

Dar cum putem stabili astfel de repere în geografia interzisă a viitorului, în tărâmul în care n‑a călcat picior de muritor? Cum putem fi siguri de un lucru care simbolizează însăşi incertitudinea şi nesiguranţa, “Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere” (Iacov 4:14)?

Un abur nesemnificativ, când o raportăm la nemărginirea necunoscutului care ne stă în faţă. Cine are la dispoziţie suficientă vreme ca să exploreze orizontul nemărginit al zilei de mâine? Ne încadrăm cu viaţa noastră în măsura unui lat de palmă şi încercăm să facem fapte mari cu energia unei “suflări”!

Nu avem nici un alt capital în viaţă, care să valoreze cât ziua de astăzi şi nici o certitudine în viitor care să preţuiască cât încredinţarea în mâna Celui Veşnic, Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel ce ţine trecutul şi viitorul în aceeaşi mână, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Şi dacă El a făcut totul pentru noi în trecut, de ce nu ne‑am încrede în El şi pentru viitor, mai cu seamă că sorţii de izbândă, prin puterile noastre, sunt nesemnificativ de mici!

Singura cheie, la îndemâna noastră, cu ajutorul căreia putem aborba viitorul, este credinţa. Iar sora ei geamănă este nădejdea. Prima dintre ele motivează mintea noastră, a doua ţine trează flacăra de veghe a inimii. Credinţa se postează ferm pe temelia făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare moştenirea lucrurilor promise. Nădejdea se avântă în viitor, “ca o ancoră a sufletului” (Evrei 6:19), capabilă să pătrundă “dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător” şi Garantor al moştenirii după care tânjim. Puternic ancoraţi în legământul lui Dumnezeu, care “este cu neputinţă să mintă”, şi cu viitorul asigurat în timp şi veşnicie, ne odihnim în certitudinea dragostei Sale şi-I răspundem cu dragostea noastră.

“Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.

Am amintit primele două; te las acum, la început de an, să meditezi singur la cea mai mare dintre ele …