Gellius

Vă sună familiar fraza: „Începând cu 1 Ianuarie am să …”? Bineînţeles că da! Câte astfel de promisiuni n-am făcut noi înşine de-a lungul anilor, în pragul anului nou, şi câte n-am auzit pe alţii făcând? Şi câte din ele au suprevieţuit mai mult de trei zile? Pun pariu pe un borcan de gem de caise că procentajul celor reuşite se va dovedi ridicol de mic. Haideţi să facem un sondaj de opinie în următoarele săptămâni. Trimiteţi-mi deciziile voastre de schimbare, cei care v-aţi pus de gând s-o faceţi la 1 Ianuarie 2008 şi, în scurt timp, vom afla soarta unor astfel de promisiuni.

De ce cred eu că n-au sorţi de izbândă hotărârile de schimbare începând cu intrarea în noul an?

Fiind făcute în avans, astfel de hotărâri sunt fie expresia unui vis încă neîmplinit, fie a unei nevoi reale de schimbare în viaţa personală, de renunţare la un obicei păgubos, de stabilire a unuia bun, o realizare care ne-a alunecat printre degete până în prezent, etc. Oricare ar fi mobilul unei asemenea decizii, ea se vede handicapată din start prin simplul fapt că este amânată până la o anumită dată; fie anul nou, fie altă zi din calendar. Cu cât mai multă vreme în avans a fost luată decizia, cu atât mai lungă e amânarea şi cu atât mai puţini sorţii de izbândă.

Ceea ce conferă viabilitate unei promisiuni este intensitatea dorinţei şi gradul de angajare a voinţei. Când aceste condiţii sunt împlinite, promisiunea nu mai are nevoie de termen. Nu începând cu Anul Nou, nu mâine, nu poimâine. Astfel de tergiversări sunt doar manevrele de câştigare de timp ale unei voinţe neînduplecată încă spre acţiune. Vremea de acţionat este astăzi, acum (Evrei 3:7). Hotărârea de nestrămutat, odată luată, nu cunoaşte decât timpul prezent.