Gellius

Vă sună familiar fraza: „Începând cu 1 Ianuarie am să …”? Bineînţeles că da! Câte astfel de promisiuni n-am făcut noi înşine de-a lungul anilor, în pragul anului nou, şi câte n-am auzit pe alţii făcând? Şi câte din ele au suprevieţuit mai mult de trei zile? Pun pariu pe un borcan de gem de caise că procentajul celor reuşite se va dovedi ridicol de mic. Haideţi să facem un sondaj de opinie în următoarele săptămâni. Trimiteţi-mi deciziile voastre de schimbare, cei care v-aţi pus de gând s-o faceţi la 1 Ianuarie 2008 şi, în scurt timp, vom afla soarta unor astfel de promisiuni.

De ce cred eu că n-au sorţi de izbândă hotărârile de schimbare începând cu intrarea în noul an?

Fiind făcute în avans, astfel de hotărâri sunt fie expresia unui vis încă neîmplinit, fie a unei nevoi reale de schimbare în viaţa personală, de renunţare la un obicei păgubos, de stabilire a unuia bun, o realizare care ne-a alunecat printre degete până în prezent, etc. Oricare ar fi mobilul unei asemenea decizii, ea se vede handicapată din start prin simplul fapt că este amânată până la o anumită dată; fie anul nou, fie altă zi din calendar. Cu cât mai multă vreme în avans a fost luată decizia, cu atât mai lungă e amânarea şi cu atât mai puţini sorţii de izbândă.

Ceea ce conferă viabilitate unei promisiuni este intensitatea dorinţei şi gradul de angajare a voinţei. Când aceste condiţii sunt împlinite, promisiunea nu mai are nevoie de termen. Nu începând cu Anul Nou, nu mâine, nu poimâine. Astfel de tergiversări sunt doar manevrele de câştigare de timp ale unei voinţe neînduplecată încă spre acţiune. Vremea de acţionat este astăzi, acum (Evrei 3:7). Hotărârea de nestrămutat, odată luată, nu cunoaşte decât timpul prezent.

Cui i se dă mult, i se cere mult, şi privilegiul se echilibrează prin responsabilitate. Spre binele recipienţilor ei, revelaţia lui Dumnezeu este progresivă, după cum dovedeşte cazul Mariei. Îngerul vestirii celei bune o informa pe fecioara aleasă că i se făcea „mare har”, ca după nouă luni să afle din gura lui Simeon că „sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35).

Dar harul turnat în inimă prisoseşte peste greutatea jugului de purtat pe umeri. Maria păstra în inimă „lucrurile care se spuneau despre El”, se gândea la ele şi, pe măsură ce înţelegea, an de an, tot mai bine misiunea fiului ei, sabia i se înfingea tot mai adânc în inimă. Intuiţia şi sensibilitatea de mamă o făceau pe Maria susceptibilă a simţi apropierea momentului lansării lui Isus în lucrare. Aproape că-L împinge din spate să iasă la lumină, când apelează la El, la nunta din Cana, „Nu mai au vin”. Când Isus pare să ezite, Maria nu argumentează, ci se întoarce încrezătoare spre slugi, poruncindu-le, „Să faceţi orice vă va zice”.

Partea cea mai frumoasă a harului oferit Mariei mi se pare a fi fost Iosif, „un om neprihănit”, bărbatul dăruit ei ca scut în viaţă. Câţi oameni ar fi procedat ca el într-o situaţie similară? Nu cred să cunosc vreunul. Hotărârea lui Iosif de a-şi scuti de ruşine logodnica, aparent infidelă, deşi el însuşi străpuns în inimă, a precedat revelaţia prin vis că Maria era nevinovată, lucru care spune mult în favoarea lui. Iosif a fost dăruit Mariei ca scut, călăuzit în mod repetat de Dumnezeu prin vise, în perimetrul planului divin.

Îndopaţi până la saturaţie cu obiceiurile şi atmosfera sărbătorii, devenim cu timpul imuni la adevăratul ei mesaj. Menit a fi o sărbătoare închinată Mântuitorului, Crăciunul s-a lăţit în zilele noastre la dimensiunile unui întreg sezon, prefăcut în prilej de realizare a agendei proprii. Inundat cu un potop de imagini, care ne captează privirile, şi melo-dramatizat prin creaţii muzicale inspirate tot mai mult din repertoriul păgân, sezonul reuşeşte să împingă pe planul al doilea evenimentele dramatice şi unice, istorisite în Cuvânt, care au însoţit naşterea lui Mesia, sedimentând mesajul Scripturii sub un strat gros de erezii, povestiri siropoase, ritualuri de familie şi manipulări comerciale.

Ne istovim alergând prin labirintul magazinelor universale în căutarea cadoului perfect, ca şi cum sărbătoarea ar fi dedicată părinţilor, copiilor, soţilor, soţiilor, fraţilor, surorilor, prietenilor, etc. Lungi liste de cumpărături, întocmite cu toată grija, ne păstrează memoria proaspătă, nu cumva să uităm pe cineva, desigur în afară de … El. Lui Christos nu-I putem oferi un cadou cumpărat la super-magazin, iar ce-Şi doreşte de la noi rămâne uitat, îngropat sub grămada de pachete frumos ambalate şi etichetate artistic, de sub pomul de Crăciun.

Când serviciul din biserică începe, în seara de ajun, suntem prea epuizaţi să mai putem participa cu duhul la încercarea predicatorului de a evoca scenele biblice, devenite prea familiare, ca să mai stârnească în noi emoţii sfinte. Gândul ne zboară la masa festivă care urmează, trecem în revistă încă o dată lista invitaţilor şi zâmbim involuntar, anticipând surpriza musafirilor, când noua reţetă de prăjitură le va fi servită. Anticipăm cu nerăbdare felicitările şi laudele pentru reuşita serii. Încercăm să ghicim cât de inspiraţi am fost alegând cadourile şi imaginăm în gând reacţia fiecăruia dintre cei dragi, în clipa desfacerii ambalajului. Facem inventarul gustărilor pregătite pentru colindători şi ne “rugăm” pentru reuşita serii, în care am investit atâta pregătire, efort, energie, cheltuială şi emoţii.

Pentru Maria şi Iosif, naşterea lui Isus a fost mai degrabă începutul unui drum al pribegiei şi al suferinţei, care-i purta departe de intimitatea căminului lor, pe care-l părăseau pentru totdeauna, ducându-i în exilul Egiptului şi, mai apoi, în Nazaret. Cea mai sfântă dintre mame a fost nevoită să nască departe de casă, privată de cele mai elementare condiţii ale confortului şi igienei cerute de acest eveniment. Viitoarele mame ale zilelor noastre nu lasă nimic la voia întâmplării şi nasc în spitale curate, asistate de medici cu experienţă şi cea mai bună reputaţie. O descriere mai simplă, a unei naşteri mai modeste (decât a Pruncului dumnezeiesc), nu cred că este posibilă. Iată ce ne-a lăsat scris Luca, acest istoric fără seamăn între istorici: “şi a născut pe Fiul ei cel dintâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” (Luca 2:7). Laconic, ca un proces verbal şi succint ca un text de telegramă. Doar pronumele personale şi substantivul “fiul”, scrise cu majuscule, aduc aminte că-i vorba de Fiul lui Dumnezeu.

Trec neobservate astăzi cuvintelele bătrânului Simeon, prin care Duhul Sfânt dezvăluia Mariei destinul Pruncului de curând născut: “Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn, care va stârni împotrivire”. Singura certitudine cu care lumea era pregătită să-L întâmpine pe Copil, a fost “împotrivirea”.

În timp ce noi sărbătorim sezonul Crăciunului, obosindu-ne picioarele prin magazine, epuizându-ne economiile adunate bănuţ cu bănuţ, trecem nepăsători pe lângă mulţi “prăbuşiţi” şi nebăgaţi în seamă, de care nu-i mai pasă nimănui. A ajuns mai important să avem parte de o sărbătoare memorabilă în familie şi un program artistic reuşit în biserică, decât să căutăm a ridica un suflet din prăbuşirea lui. Departe de noi gândul că putem face din sezonul acesta o vreme prielnică de a împlini voia Celui pe care-L invocăm în sărbătoare, şi a cărui poruncă o putem împlini: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile …” Nici unul din noi n-are nevoie să caute printre străini, sau peste mări şi ţări, pe omul în nevoie …

În continuare, bătrânul cu viaţa sfântă se îndreaptă spre Maria: “Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie …” (Luca 2:35). Când răspundea îngerului vestitor, “Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!”, Maria nu bănuia că pacea avea să fie luată din familia ei. Împotrivirea se ridica chiar din sânul familiei, căci “fraţii lui nu credeau în El” şi-L alungau de acasă: “Pleacă de aici şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci” (Ioan 7:3-5), iar rudele “au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: “Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:21).

Apoi, sabia lui Irod se ridica împotriva Pruncului. Fără să-L poată identifica (fiind revelat numai celor neprihăniţi, care “aşteptau mângâierea lui Israel”), sabia lovea fără să aleagă, ucigând mulţi prunci de parte bărbătească în Betleem şi împrejurimile lui. Ei mureau în locul Pruncului născut ca să moară pentru noi toţi.

Mai târziu, chiar Isus avea să declare: “Să nu credeţi că am venit s’aduc pacea pe pământ … ci sabia” (Matei 10:34). Sabia a devenit principiul care lucrează în orice loc în care Isus este primit, afectând viaţa credinciosului atât în familie cât şi în societate.

Dincolo de atmosfera de pace aparentă a sărbătorilor de Crăciun, în lume se petrec lucruri nefaste şi fapte de cruzime, iar prin biserici bântuie rătăciri de la adevăr, răzvrătiri împotriva autorităţii divine şi dezbinări între fraţi.

Sabia adusă de Domnul, nesătulă de sânge, loveşte fără milă în stânga şi-n dreapta, fără ca ochii noştri duhovniceşti, acoperiţi de văluri groase, să mai vadă măcelul şi să le mai pese de cei prăbuşiţi în sângele lor. Mai mult, poate că nici familia ta nu e străină de lucrarea acestei săbii.

Nu uita că eşti prins la mijloc, într-un conflict la fel de vechi ca lumea, confruntarea ultimă, pe viaţă şi pe moarte, dintre neprihănire şi păcat, dintre lumină şi întuneric, conflict declanşat în grădina Edenului, declarat de Dumnezeu în bine-cunoscutele cuvinte: “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Genesa 3:15).

Eşti implicat în acest conflict prin naştere şi vei fi declarat sau victimă, împreună cu şarpele, sau biruitor împreună cu Sămânţa femeii. Fiul lui Dumnezeu a consimţit să Se nască în natură umană şi să Se implice alături de noi într-un conflict pe care l-a socotit al Lui însuşi. Cât de mult L-a costat pe El naşterea din femeie, ca să moară în locul nostru, nu vom şti niciodată în viaţa trăită în această lume căzută. Doar când vom sosi Acasă …