Un Sezon al Mulțumirii
November 23, 2009 at 9:16 am | In mulțumire, recunoștință | 1 CommentDatorăm lui Dumnezeu tot ce avem și tot ce suntem, dar oare cât Îi dăruim din ceea ce suntem și avem? Diferența între ce-I datorăm și ce-I oferim reprezintă gradul nostru de recunoștință.
Sărbătoarea Mulțumirii bate la ușă. Ne vom aduna în case confortabile și ne vom ghiftui cu bucate tradiționale, românești și străine, amestecate în proporții diferite, după gustul bucătăriei locale. La căderea serii ne vom duce la biserică, puțini obosiți, dar încă suficient de bine dispuși, ca să ne urăm de bine unii altora, să cântăm imnuri potrivite ocaziei și să ascultăm o predică.
Peste câteva săptămâni vom serba Crăciunul. Dar, între timp, chiar a doua zi după Thanksgiving, începe sezonul forte de cumpărături, marea alergătură după chilipirul ideal. Liste de obiecte, mai mult sau mai puțin ”trebuitoare”, au fost pregătite din timp, împreună cu fondurile bănești necesare.
Numărând din curiozitate zilele calendaristice rămase din an (între Thanksgiving și Anul Nou), am aflat că suma lor reprezintă aproximativ a zecea parte din numărul total al zilelor din an. Acest interval poate reprezenta un fel de zeciuială din timpul nostru, pe care s-o închinăm Domnului la sfârșit de an. O zeciuială, nu din bunurile pământești, ci chiar din zilele noastre, pe care El ni le dăruiește cu larghețe și pe care noi le cheltuim, nu totdeauna cu chibzuință. Un ”post” al disciplinei spirituale, învățând și practicând datoria mulțumirii față de un Dumnezeu care-Și revarsă peste noi bunătatea an după an, nevoit de cele mai multe ori s-o facă fără a primi în schimb ce I se cuvine.
Desigur că sărbătoarea Mulțumirii n-a fost stabilită pe baze statistice, dar nu putem trece cu vederea această ”coincidență” și nu putem rămâne nepăsători față de potențialul ei folos spiritual. Mai mult, ne amintim că, din zece leproși vindecați de Isus, doar unul s-a întors la El cu mulțumiri.
Am impresia că, totuși, ne vine mai ușor să rostim un ”mulțumesc” decât un ”te rog”, deși rostirea în sine n-ar trebui să ridice dificultăți. Dacă există totuși o greutate, ea vine de altundeva. ”Mulțumesc” a căpătat o notă de formalitate, sună ca o formulă de politețe socială. Nu știi totdeauna dacă un ”mulțumesc” este sincer și poate că, de multe ori, nici nu te aștepți să fie. Dar, ca formulă de politeței, te aștepți să fie folosită în conversație și te simți ofensat când lipsește. ”Te rog” este mai personal, exprimând o nevoie, un apel de ajutor și admiterea unei neputințe.
Recunoștința veritabilă va găsi cu ușurință o cale de a se exprima. A mulțumi înseamnă mai întâi a recunoaște un serviciu care ți s-a făcut, a considera lucrurile primite ca daruri, care nu te-au costat nimic, a recunoaște meritul persoanei care te-a ajutat. Sună ca o probă de umilință. Căci numai egoismul și mândria stau ca piedici în calea recunoștinței. A exprima, prin mulțumiri, recunoștința din inimă, înseamnă a întoarce ca zeciuială o parte din binefacere.
În al doilea rând, a ”mulțumi” înseamnă a-ți da toate silințele să satisfaci dorințele, așteptările sau pretențiile cuiva, justificate sau nu. Apoi, în al treilea rând, înseamnă ”a fi mulțumit” (satisfăcut) tu însuți cu starea personală. O inimă mulțumită te face să ai destul din toate lucrurile, chiar dacă puține (Proverbe 15:15).
Se spune că un nobil englez s-a întâmplat să audă pe o slujitoare de la bucătărie exclamând în fața ajutoarelor ei,
- ”Oh, dacă aș avea 5 lire sterline, aș fi pe deplin mulțumită”.
Stăpânul ei se gândi că merită să vadă cum arată un om cu adevărat mulțumit. Astfel, dădu de înțeles femeii că i-a auzit dorința și-i dărui cele 5 lire dorite. Femeia îi mulțumi cu efuziune. Stăpânul părăsi bucătăria, dar se opri, nevăzut, în spatele ușii. De îndată ce crezu că stăpânul s-a depărtat, femeia se văicări,
- ”Proasta de mine, de ce n-oi fi zis 10 lire?”
Sfera lucrurilor pentru care să fim recunoscători poate fi lărgită considerabil adăugând lucrurile rele care, prin protecția divină, nu ni s-au întâmplat.
Actul de a aduce mulțumiri are efect terapeutic asupra sufletului, lucru care face deplorabilă soarta ateilor declarați, care pur și simplu n-au ”cui” să mulțumească pentru toate lucrurile bune, de care se bucură.
Mandatele lui Dumnezeu și Agenda Omului
November 17, 2009 at 8:15 am | In Uncategorized | 1 CommentMandatele Creatorului, explicite sau implicite în relatarea Genesei, au fost curând abandonate de om, cu efecte dezastruoase în relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu creația.
Exercitarea libertății de alegere (2:16-17) i-a fost acordată în absența răului. Paradoxal, evadarea omului din sfera protectoare a binelui, rânduită de Creator, a rezultat în pierderea libertății râvnite. Limitarea recomandată de Dumnezeu se impunea din pricina existenței răului și a influenței sale potențiale în univers. Prin căderea lui Adam, libertatea garantată de Creator a fost înlocuită cu robia tiranică a păcatului.
Mandatul autorității delegate asupra creației (1:26, 28), pierdut prin abdicarea de la poziția inițială, a degenerat în abuzul mediului înconjurător. Din econom al creației, omul a devenit exploatator al ei.
Mandatul muncii (2:5, 15). Suficiența, asigurată de Creator în abundență și varietate, țintea dincolo de satisfacerea strictă a nevoilor imediate ale omului. Mandat corupt prin agenda omului căzut. Efortul muncii sale viza de-acum (în lăcomie) acumularea de bunuri, valori, câștig, îmbogățire, poziție între semeni.
Mandatul populării pământului (1:28) corupt prin dorința de dominarea a semenilor.
Mandatul căsătoriei monogame (2:24) abandonat, alternativele fiind considerate astăzi ca ”drepturi”.
Ar fi inutil și absurd să pretindem că noi înșine, în mod deschis ori voalat, nu cădem sub incidența vinovăției generată încă din start, perpetuată și sporită de-a lungul istoriei. Dacă nu în faptă, poate în gând, intenție, ori în frustrarea de a ne lipsi mijloacele de exercitare a mandatelor (inițiale) corupte prin păcat. Influența răului se sustrage detecției (de multe ori) prin subtilitatea lui, familiaritatea cu el și insistența lui.
Crucea Zilnică
November 3, 2009 at 9:34 am | In crucea | Leave a CommentCalea crucii, inaugurată de Christos, drum pe care-Și invită urmașii, chemare din care face condiția înaltă a uceniciei, reprezintă cea mai radicală pretenție emisă de cineva în domeniul religiei, ”Apoi a zis tuturor: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). ”Tuturor” nu lasă loc pentru excepții.
A ”urma pe Isus” nu pare un lucru dificil (la prima vedere) și acest aspect al apelului Său este cel mai adesea scos în evidență, deși reprezintă ultima parte a chemării Sale, conform citatului de mai sus. Din nou, ”a voi” este dorința născută în inimă, dar dificultatea este introdusă de condiția care validează decizia inițială – dificultate materializată în cele două bârne, din care, prin definiție, orice cruce este alcătuită.
Bârna verticală a crucii este actul radical al lepădării de sine, care leagă Cerul cu pământul, iar bârna orizontală (sugerând continuitatea) pretinde repetarea zilnică a deciziei luate și a dezbrăcării de sine, continuitate care garantează sosirea în fericita veșnicie.
Crucea este ”haina” adevăratului ucenic, pe care acesta o îmbracă în fiecare zi, un instrument al separării de lume și al punerii de-o parte pentru Christos, căci ”Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38).
Crucea lui Christos semnifică perfect separarea cerută de Dumnezeu și finalitatea actului purtării crucii personale, ”Împreună cu El au fost răstigniți doi tâlhari; unul la dreapta și celălalt la stânga Lui” (Matei 27:38). Unul salvat și altul condamnat prin același instrument.
Oamenii pot obliga pe alții să poarte o cruce, care nu a fost acceptată ca ”a lor” și, prin urmare, n-are efect asupra lor, ”Pe când ieșeau din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, și l-au silit să ducă crucea lui Isus” (Matei 27:32). Crucea – ca simplă povară pusă de alții pe spinarea omului religios.
Cețurile Vieții
November 1, 2009 at 7:30 pm | In credinţă | Leave a CommentToamna își îmbracă după-amiezile în cele mai spectaculoase culori, iar diminețile și le ascunde în cețuri groase. Cu ultime sforțări osmotice, pomii își golesc trunchiul de sevă, în pregătire pentru gerul iernii. Efortul le îmbujorează coroana în zeci de nuanțe de roșu, galben, maroniu și ruginiu. Spectacolul nu are rival în natură și se reflectă într-un grad simțitor în psihologia umană.
Imaginează-te conducând mașina prin ceață densă, cu vizibilitatea redusă drastic la doar câțiva metri. Călătorești pe dumuri bine știute, dar constați că lințoliul alburiu ascunde mai toate reperele familiare, a căror ”absență” îți stârnește foarte curând o senzație de nesiguranță. Știi că toate sunt la locul lor, dar faptul că nu le vezi începe să te îngrijoreze și, involuntar, te întrebi dacă înaintezi încă pe drumul cel bun. Care-i cauza? Ești obișnuit să umbli prin vedere.
Situații de criză, împrejurări surpriză, încercări și boli, coboară peste viața ta ca o ceață grea, care te privează de claritatea vederii și de elementul ”obișnuință”. Ești cu atât mai perplex, cu cât sezonul ”culorilor”, care a precedat ceața, a fost mai spectaculos, în comparație cu pustiul umed prin care treci acum.
God Isn’t in a Hurry
October 26, 2009 at 8:13 am | In Uncategorized | Leave a CommentPhillips Brooks, the great New England preacher (who wrote The Joy of Preaching), was well-known for his poise and imperturbability. But his intimate friends knew that he sometimes suffered moments of frustration and irritability. Finding him peevishly pacing the floor of his study, a visitor asked,
- “What is the trouble, Doctor Brooks?”
- “The trouble is”, Brooks answered, “that I’m in a hurry, but God isn’t”.
(Warren Wiersbe wrote a book with a similar title, God Isn’t in a Hurry, published by Baker Book House).
The Power of Action
October 22, 2009 at 5:33 pm | In Uncategorized | Leave a CommentOne of the most valuable clues nature offers us concerning the successful handling of life is this; if you want the good things in your life to prosper, establish the conditions upon which they thrive. If you want to remove an evil from your life, upset the conditions upon which that evil has prospered.
Faith flourishes when immersed in things that cannot easily be shaken. It falters and dies when grounded in perishables.
Some years ago the night sky erupted with an explosion of “falling stars”, and in a Negro settlement there were thoughts of impending doom and cries of terror. Several Negroes ran to a white-haired old saint of their race to ask him what they could do. They found the old gentleman on the porch of his rickety cabin with his chair tipped back against the wall, his eyes on the stars and his face alight with smiles. Before they could ask his advice, he ventured.
- “Ain’t dat a pretty sight? Jes see dem little-bitty stars shootin’ acrost de sky! But look at dem big ones; dey ain’t moved an inch”.
His faith in the changeless kept him steady.
Fear thrives on inaction. It shrivels and fades when a person acts as if the best were sure to happen. Many a person who has been afraid of flying, when forced by circumstances to take an airplane trip, has come to prefer this mode of travel to any other. Had he never flown, he would have remained fearful. Action made the difference.
Most who love diving from a high board were fearful of the first plunge. Action killed the germ of fear. Nearly every famed public speaker admits he was once panicked by the prospect of appearing before an audience. Doing the worth-while thing we fear is like boiling a germ-laden utensil. We create a condition under which fear-germs cannot thrive.
All the good in the world and all the evil depend alike upon the right conditions for their existence and prosperity.
(Harold E. Kohn, Pathways to Understanding).
Cabana Inimii
October 20, 2009 at 8:03 am | In atitudine | Leave a CommentSă zicem că ai avea ocazia să petreci o săptămână de unul singur, în meditație și reculegere, undeva, într-o cabană de munte, în cursul vacanței tale de iarnă. Te bucuri de ocazie și anticipezi deliciile unei singurătăți visate de multă vreme. Ajungi la destinație după o călătorie lungă, despachetezi, îți rânduiești lucrurile și programezi în amănunt zilele și orele hăruitei săptămâni. Te culci îmbătat de o liniște ireală, de care n-ai mai avut parte de pe vremea când îți vizitai părinții la țară.
La deșteptare arunci o privire prin geam și constați că a început să fulguiască ușor. Îți pregătești micul dejun, își bei cafeaua și ieși la o scurtă plimbare pe drumul șerpuit prin pădure. Te întorci la cabană cu obrajii îmbujorați de aerul tare al muntelui și, surpriză!, zărești de departe un om învârtindu-se prin fața cabanei. Zorești pasul, indispus și îngrijorat. Ajuns la o aruncătură de băț de cabană, îți dai seama că intrusul este una din cunoștițele tale, cu care ți-ar place cel mai puțin să petreci o oră, darmite o săptămână întreagă, împreună. Și iată că acum, din pricina unei erori de programare, cabana fusese repartizată la două persoane diferite, pentru aceeași perioadă de timp.
Nedorita situație vă obligă să locuiți împreună într-un spațiu limitat. Schimbarea este radicală. În ce grad te va afecta (te vei lăsa afectat)?
Este, de fapt, ocazia de a-ți ajusta atitudinea, nu numai față de omul respectiv, ci și față de felurite situații adverse, neprogramate sau nedorite. Îi vei spune omului ”bun venit” în cabana inimii tale? Vei petrece următoarele zile căutând să afli ce este bun într-un om pe care, pînă acum, l-ai respins sau l-ai condamnat? Ori vei trăi alături de el scrâșnind din dinți?
What an Old Acquaintance May Reveal
October 19, 2009 at 7:47 am | In căsătorie, success | Leave a CommentThere’s a charming story that Thomas Wheeler, CEO of the Massachusetts Mutual Life Insurance Company, tells on himself. He and his wife were driving along an interstate highway when he noticed that their car was low on gas. Wheeler got off the highway at the next exit and soon found a rundown gas station with just one gas pump. He asked the lone attendant to fill the tank and check the oil, then went for a little walk around the station to stretch his legs.
As he was returning to the care, he noticed that the attendant and his wife were engaged in an animated conversation. The conversation stopped as he paid the attendant. But as he was getting back into the care, he saw the attendant wave and heard him say, “It was great talking to you”. As they drove out of the station, Wheeler asked his wife if she knew the man. she readily admitted she did. They had gone to high school together and had dated steadily for about a year.
- “Boy, were you lucky that I came along”, bragged Wheeler. “If you had married him, you’d be the wife of a gas station attendant instead of the wife of a chief executive officer”.
- “My dear”, replied his wife, “if I had married him, he’d be the chief executive officer and you’d be the gas station attendant”.
Pietre de Poticnire
October 16, 2009 at 5:54 pm | In ispita | Leave a CommentÎn căderile noastre, ne grăbim de multe ori să aruncăm vina pe seama ispitei, ca ademenindu-ne din afară. Apostolul Iacov ne povățuiește, însă, să privim cu atenție mai întâi înlăuntrul nostru (Iacov 1:14). De la căderea în păcat a primei perechi de oameni, Ispititorul și-a stabilit un cap de pod în inima tuturor descendenților lor, având la îndemână o pârghie eficientă, pe care nu ezită s-o acționeze. Numai în Christos el n-a putut găsi pârghia de care avea nevoie, ca să-L abată de la voia Tatălui. Înaintea Lui a trebuit să înceapă cu începutul. Isus mărturisea înaintea ucenicilor, ”El n-are nimic în mine” (Ioan 14:30).
Dar, de oriunde ar veni ispita, dinlăuntru sau din afară, ea nu renunță, când întâmpină opoziție, ci revine mereu, pe alte căi și folosind alte tactici. Despre Isus ni se spune că, ”După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat dela El, până la o vreme” (Luca 4:13), dar s-a întors mereu, folosindu-se de oameni (Matei 16:1; 22:18, 35; Ioan 8:6), uneori chiar de ucenici, ”Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22-23), și L-a urmat până la cruce (Matei 27:39-43).
Desigur, diavolul nu se prezintă în persoană la fiecare din noi. Cel mai adesea se folosește de agenți umani. Iar noi, la rândul nostru, nu suntem scutiți de primejdia de a deveni uneltele sale. Isus a strigat un avertisment teribil, la care bine facem dacă luăm seama, ”Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:7). Unii oameni devin, fără a fi conștienți, vehicole ale ispitei (ca Petru), alții preiau rolul de ispititor, fie din proprie inițiativă, fie manipulați de alții (ca Dalila).
Ispita își are nuanțele și treptele ei. Când Filistenii au căutat să-l biruiască pe Samson, au lucrat prin Dalila, o femeie care s-a dovedit versată și insistentă. Ea ”îl necăjea și-l chinuia în fiecare zi cu stăruințele ei”, până când Samson a cedat și, după ce ”l-a adormit pe genunchii ei”, a dat în mâinile călăilor pe omul care o iubea.
Una din condițiile reușitei ispitei este să detecteze slăbiciunile celui vizat, sau să blocheze sursa puterii lui. Este vital să ne cunoaștem pe noi înșine, să dregem breșele în zidul nostru de apărare și să rămânem conectați la sursa ajutorului.
Legea revelează păcatul, dar n-are putere să-l prevină (Romani 8:3), efectul ei fiind contracarat de firea pământească. Porunca îmi spune ce să nu fac, dar nu-mi dă puterea necesară să biruiesc ispita. Cât despre jertfele prescrise de Lege, ele sunt un remediu aplicat după săvârșirea păcatului. Mai mult, toate aceste lucruri capătă valoare numai când sunt acceptate prin credință. Credința activează Legea, Jertfele și Promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu și tot ea mijlocește biruința (Evrei 11), după ce mă face conștient de situația mea disperată. Dar ajutorul îmi vine numai prin Duhul Sfânt.
Numai ”legea Duhului de viață în Christos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții” (Romani 8:2). Duhul mă convinge, prin Cuvântul revelat, de starea mea păcătoasă și nevoia de salvare. Duhul îmi dăruiește viață prin nașterea din nou. Duhul împlinește în mine cerințele Legii (8:4-5), când ascult de îndemnurile Lui (8:4). Duhul îmi dă putere să reprim faptele trupului (8:13). Prin Duhul aparțin lui Christos și devin un om duhovnicesc (8:9). El este garanția învierii mele viitoare (8:11). Călăuzirea Duhului mă definește ca fiu al lui Dumnezeu (8:14-16). Duhul lucrează în mine roadele Sale (8:23). Duhul mă învață cum să mă rog și mijlocește pentru mine după voia lui Dumnezeu (8:26-27).
Toate aceste lucruri, și multe altele, pe care Duhul le face pentru mine, nu-mi dau dreptul să trăiesc oricum (1 Corinteni 6:19). Fiind beneficiarul unor lucrări atât de mărețe, săvârșite de Duhul în favoarea mea, mă străduiesc, prin ascultare, să onorez harul Său.
Marriage Wisdom
October 11, 2009 at 4:36 pm | In Uncategorized | Leave a CommentOn her golden wedding anniversary, my grandmother revealed the secret of her long and happy marriage.
- “On my wedding day, I decided to choose ten of my husband’s faults which, for the sake of our marriage, I would overlook”, she explained.
A guest asked her to name some of the faults.
- “To tell the truth”, she replied, “I never did get around to listing them. But whenever my husband did something that made me hopping mad, I would say to myself, ‘Lucky for him that’s one of the ten”.
Roderick McFarlane, in Reader’s Digest, December, 1992.
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
