“Timposibil”

„Time is a dressmaker specializing in alterations” (Faith Baldwin).

Mi se pare inspirat titlul blogului ”Timposibil”, oferind cititorului latitudinea de alegere în chestiunea controversată a ”timpului”. Este el timp-posibil sau t-imposibil?!

Ca fiinţe raţionale ce suntem (ar trebui să fim), ne raportăm la trecut şi la viitor; primul ca o bancă de experienţe trăite şi sursă de concluzii de tras; al doilea ca un câmp de posibilităţi larg deschis înainte. Deşi nu poate fi schimbat, trecutul rămâne un excelent învăţător, pentru cine-şi pleacă urechea la sfaturile lui, uneori strigate asurzitor, alteori abia şoptite. Viitorul, la rândul lui, se poate planifica în nenumărate feluri şi clădi în consecinţă, ori trăi la voia întâmplării. Faptul că este încă necunoscut minţii nu înseamnă a fi exclus din planificare, dimpotrivă, ideea de planificare n-ar avea sens fără noțiunea de viitor. De trăit viața, însă, n-o putem face decât la prezentul continuu.

Trecutul şi viitorul – iată compartimentele timpului, primul sinonim cu istoria, al doilea încă fără substanţă. Intervalul dintre ele, reductibil la așa-zisa ”clipă prezentă”, este sinonim cu mişcarea. Nimeni și nimic nu stă pe loc în creația lui Dumnezeu. Noţiunea de “timp” este pur convenţională, fără existență reală. Ceea ce numim “timp”, este de fapt perceperea mişcării și felul cum o măsurăm. Ornicele, naturale, sau făcute de mâini omeneşti, nu fac decât să înregistreze necontenita curgere a mişcării. O maximă, atribuită lui Albert Einstein, spune că singura rațiune de a exista a timpului ar fi ca evenimentele să nu se întâmple toate deodată.

În cartea Genesei citim că “Dumnezeu a zis: “Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne, care să arate vremile, zilele şi anii” (1:14). Ideea este de periodicitate. Mişcarea de rotaţie a pământului în jurul axei sale şi în jurul soarelui, are ca rezultat alternarea zilei şi a nopţii și împărțirea anului în sezoane. Fără periodicitate, ideea de timp nu ar fi posibilă, iar secunde, ore, săptămâni și luni, nu sunt decât unelte de fabricație umană, cu care navigăm pe agende și calendare.

”Clipa” prezentului (între trecut și viitor) nu ticăie decât pe ornice. În realitate viața se scurge liniar, purtată pe aripile mișcării perpetue. Unităţile de măsurare a ”timpului”, cu care operăm în viaţa cotidiană sunt urmarea mişcării ciclice a pământului, a corpurilor cereşti și a materiei în general (la nivelul universului mare și a celui mic). (”Timpul” este pentru mișcare ceea ce evenimentele sunt pentru istorie – o chestiune de percepție.)

Dacă-l socotim ca real, “timpul” crează iluzia unui capital, de care am dispune, pe care l-am putea controla şi manipula în folosul nostru, sau pur şi simplu irosi (fără folos). Expresii ca “a avea timp”, “a aştepta”, “a petrece timp”, reflectă lingvistic această iluzie. Nu putem poseda un lucru fără existenţă reală, oricât de util ar fi aspectul convenţional al lui pentru organizarea practică a vieţii. Nu posedăm timp, ci suntem supuși mișcării și singurul câștig ar fi să valorificăm mișcarea în care suntem implacabil încadrați.

De îndată ce înlocuim termenul de “timp” cu “mişcare”, perspectiva asupra vieţii se schimbă în mod dramatic. Dintr-odată, nu mai “avem timp”, ci ne vedem modelaţi prin schimbare, fenomen general, care nu cunoaşte oprire. Ne schimbăm imperceptibil, dar implacabil, nu “clipă de clipă”, ci pas cu pas, mişcare cu mişcare, efort cu efort, în ritmul astronomic şi fiziologic al tuturor lucrurilor, fenomene cărora nu ne putem sustrage. În același timp, noțiunea de ”timp” ne este atât de familară, practică și utilă, încât ne-ar veni greu să operăm fără ea, de la deșteptare până la ațipire.

Când ne privim în oglindă, constatăm urmările schimbării în propria fiinţă. Numai că, privindu-ne chipul atât de des, transformarea căreia îi suntem supuși ne scapă ”pe termen scurt”. Din cauză că are loc incremental, în unităţi infime, nu percepem modificările decât în urma unor acumulări repetate, pe parcursul unor perioade extinse de ”timp” (ca să folosim expresiile cu care suntem familiari).

Între Crăciun şi Anul Nou

Două sărbători în calendarul creştin al acestui sfârşit de an. Mai întâi naşterea lui Christos, reperul central al istoriei (înainte şi după naşterea Sa). De la modelul Creaţiei am primit săptămâna de şapte zile, iar de la întruparea Creatorului numărăm anii înapoi spre Creaţie şi înainte, spre revenirea Creatorului.

Raportate la naşterea Sa, toate lucrurile sunt plasate fie în trecut, fie în viitor, dar El “era” înainte de a fi amândouă. Faţă de existenţa veşnică a Creatorului nu există decât prezent. Trecerea prin această vale a încercărilor este doar o clipă smulsă din veşnicie, pe care ne place s-o numim “viaţă”. Adevărata viaţă conţine ideea de veşnicie; nu este nici temporară, nici temporală: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Celce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Sunt numai două alternative: Viaţa şi Moartea.

Apoi, iată-ne încă o dată, între sărbătoare şi bilanţ, între recunoştinţă şi revizuire, între închinare şi decizii noi, între supunere şi împlinire, între “veniţi” şi “duceţi-vă”. De prea multe ori am ales greşit în ceasurile cruciale şi am adunat eronat în orele de bilanţ. Ori, dacă am ales bine, alegerea a rămas doar în procesul verbal al examenului de conştiinţă, consemnată acolo, dar uitată a doua zi.

Sărbătorim cu adevărat pe Cineva, în acest an de graţie 2008, ori ne etalăm succesele de peste an prin toalete extravagante şi mese somptuoase, făcând planuri de viitor în care uităm să includem şi voia lui Dumnezeu? Mai sunt câteva zile. Răgazul e scurt, dar anul oferă o ultimă, scurtă, ocazie.