Gellius

Căminul reprezintă ultimul dintre aspectele căsătoriei, ipostază care se referă la locuința și ambianța în care familia s-a statornicit prin ani, ca un râu ajuns la șes, ce curge liniștit în albia săpată de-a lungul anilor. Fiecare cămin își are inerția lui, cu obiceiuri dragi și tradiții cu putere de lege locală, toate stabilite în timp și respectate cu sfințenie, cunoscute de rudenii, vecini și consăteni. Cine s-ar aventura să le calce?

Căminul are multe de spus despre familia care-și duce traiul în perimetrul lui și reprezintă un indicator destul de precis al temperaturii reale a căsniciei. Căminul, sau locuința, pe dinafară, va fi expresia mesajului pe care familia adăpostită între pereții ei dorește să-l transmită lumii.

Trecând prin fața casei, dacă ai norocul să afli fereastra deschidă, vei arunca o privire fugară înăuntru și-ți vei face o primă imagine despre locuitorii ei. Vei zări parte din mobilier, culorile zugrăvelii și tablouri pe pereți. Vei prinde poate cu urechea frânturi de discuție, tonuri ale conversației, care trădează câte ceva din personalitatea familiei. Un element al căminului, definitoriu pentru caracterul familiei, mi se pare a fi zidul cu care se înconjoară. Apropo, cât de înalt ți-ai ridicat gardu?…

Dar cea mai importantă parte a căminului, privit din exterior, și la acest moment al meditației noastre doresc să mă adresez cititorului la persoana a doua, cred a fi ușa case tale. Ușa îi ține pe oameni afară, sau îi invită înlăuntrul casei. Ușa trădează despre tine mult mai multe lucruri decât îți închipui. Dacă ai bătut vreodată cu speranțe la o ușă care se încăpățâna să rămână zăvorâtă, vei înțelege mai mult decât încerc eu să sugerez prin aceste cuvinte. Ușa este un simbol uriaș, atât pentru familie, cât și pentru tine ca individ. În cartea Apocalipsei Domnul spune, ”Iată, Eu stau la ușă și bat …” Nici măcar Domnul nu va intra în casa vieții tale, decât prin ușa inimii tale, și numai dacă-I vei deschide. De răspunsul tău depinde destinul tău.

Ușa este calea iubirii. Aud-ți aminte de versurile poetului, care exclamă cu o convingere ce nu mai are nevoie să fie dovedită, ”O, ce bine-i când o ușă se deschide cu iubire …” Iubirea deschide ușa, în timp ce indiferența o ține încuiată. Dacă ți s-a dăruit capacitatea să iubești, a fost spre a împlini prin tine nevoia de a fi iubiți a multor semeni.

Căsătoria este termenul generic pentru viața în doi și, ca verb, descrie actul solemn al unirii soților, un legământ nou în viața lor, încheiat înaintea oamenilor și consfințit de Dumnezeu. La actul căsătoriei asistă martori, a căror prezență o validează. Fără martori nu există căsătorie, decât poate în literatura de factură romantică.

Căsnicia reprezintă a patra ipostază a căsătoriei. Este căsătoria tradusă în limbajul cotidian, este traiul împreună al celor doi soți, la prezentul continuu. Toate pot părea bune în teorie, dar practica rămâne piatra de încercare și în căsătorie, ca în toate celelalte aspecte ale vieții. Am văzut cu toții soți care, la suprafață se străduiau să afișeze o fațadă de unitate, dar în practică trăiau ca divorțați, emoțional plasați la kilometri distanță unul de altul. O mică modificare în fonetica și ortografia termenului în discuție va defini starea familiei ca o căsnicie, sau căznicie.

Paul Brand, medic creștin, făcea observația că, în căsnicie, doi soți devin un singur trup, ceea ce înseamnă că nu mai există bariere între ei. Ca urmare, fiecare devine vulnerabil în fața celuilalt. Intimitatea și vulnerabilitatea merg mână în mână. Soții se cunosc atât de bine, încât se află în poziția de a-și cauza unul altuia mai multă suferință decât oricine altcineva. A trata aspru pe soț sau soție este o cruzime refinată, fiindcă se petrece pe fondul confidenței, a încrederii, și a unor bariere de apărare scăzute între ei. Rezultatul va fi o împietrire a membranei și dezvoltarea mecanismelor de apărare, care-i va izola unul de altul. Este nevoie de doi pentru o căsnicie reușită, dar de stricat o poate face unul singur. Cauza nereușitei în căsnicie va fi întotdeauna aceeași – egoismul. Isus imputa împietririi inimii eșecul în căsătorie.

Familia este ipostaza în care limitele căsătoriei se lărgesc. Familia include rudenii, părinți, frați, surori, etc. În cadrul familiei vin copiii și în atmosfera ei vor crește. Familia este aspectul social al căsătoriei. Nu poate exista societate fără familie.

(va urma)

Nunta este momentul festiv al căsătoriei și simbolul bucuriei, ca deziderat durabil al acestei, cea mai veche, instituție umană. Asemănând căsătoria cu un banchet, am putea spune că nunta este prăjitura, servită de data asta înaintea celorlaltor feluri de mâncare. Nu întâmplător, primele săptămâni ale căsniciei poartă porecla de ”luna de miere”, o scurtă perioadă de ”garantată fericire”.

Puține evenimente ale vieții se bucură de mai multă planificare și anticipare decât nunta. Nici un efort nu este ocolit, pentru a converti ziua nunții în amintirea cea mai prețioasă a celor doi soți. Cât despre invitați, scopul este ca toți să fie mulțumiți. Orice lipsă, neajuns, ori incident, capătă proporții uriașe la nuntă.

Nevoia ivită la nunta din Cana a fost lipsa vinului, nevoie care se repercuta asupra mirilor ca un oprobiu de neșters. Vinul de la nunțile de odinioară reprezintă bucuria de astăzi a celor logodiți cu Mirele ceresc. Pe cât de neconcepută era cu două mii de ani în urmă o nuntă fără vin, tot atât de nefiresc este pentru credincioșii de astăzi a trăi fără bucuria așteptării Mirelui.

Apostolul Pavel face din bucuria mântuirii a treia parte din definiția Împărăției lui Dumnezeu (Romani 14:17) și o ridică la rang de roadă a Duhului. Dregătorul Neemia deslușea israeliților de pe vremea lui că ”bucuria Domnului va fi tăria voastră” (8:10). În adevăr, nu este putere în tristețe, dezamăgire, deprimare, deznădejde, vrajbă, neînțelegeri și alte stări sufletești asemănătoare. Nu că puterea ar aduce bucurie, ci bucuria conferă putere.

(va urma)

Paradoxal, schimbarea este una din constantele vieții. Schimbarea este mecanismul care ne modelează de-a lungul vieții și nici o ființă nu se poate sustrage imperativelor ei. Nu este de mirat, așadar, că și căsătoria aduce cu ea schimbări mari, de data asta în viața a doi oameni, care se leagă unul de altul cu funiile căsniciei.

Schimbările aduse prin căsătorie ating o varietate de domenii, dintre care putem aminti câteva. Ea schimbă psihologia, căci ”va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa”; alterează aritmetica (nu mai sunt doi); schimbă statutul social (unul din cei doi își schimbă numele de familie); modifică gramatica, prin folosirea pluralului în locul singularului; economia, cei doi soți urmând să aibă toate bunurile în comun; geografia, prin faptul că cel puțin unul dintre soți își schimbă domiciliul; istoria, care se scrie altfel pentru ei de-acum înainte, etc.

Mare parte din populația adultă a unei țări trăiește în perimetrul căsătoriei, dar nu toți se află la același stadiu al ai, fiindcă instituția căsătoriei trece prin diferite faze și ipostaze.

LOGODNA este cea dintâi ipostază a căsătoriei. Un băiat și o fată se cunosc, se simt atrași unul spre altul, se plac, se îndrăgostesc lulea, se sorb din ochi și nu s-ar mai despărți. Orele vegherii le sunt pline de imaginea celuilalt și toate gândurile îi poartă unul spre altul, iar nopțile despărțirii li se par o veșnicie. Familia abia-i mai recunoaște. O adâncă schimbare se petrece în ființa lor, schimbare ce imprimă o direcție nouă întregii lor vieți. Și toată lumea înțelege ce se petrece.

Prin natura ei, dragostea nu poate schimba un om decât în bine. Dintr-un bădăran, dragostea fce un cavaler și pe ursuz în preface în cel mai fermecător companion. Dintr-o înfumurată dragostea face un îngeraș, iar egoismul alteia îl transformă în altruism.

Logodna este idila începută ieri, ajunsă astăzi la faza deciziei. Este vremea în care visurile și proiectele de viitor se fac în comnun, iar diferențele de opinie și gusturi se aplanează uimitor de ușor, cu o bunăvoință plină de grație.

Dragostea îl face pe tânărul logodit să abdice de la pretențiile sale și să-și ridice logodnica pe piedestal. Dacă armonia logodnei ar rămâne neschimbată prin anii căsniciei viitoare, toate căsătoriile ar fi perfecte și lumea n-ar ști ce-i divorțul. Din păcate, această speranță rămâne un deziderat tot mai rar atins.

(va urma)

Multe cetăți fortificate au suferit asedii prelungite de-a lungul vremii; prea puține au rezistat atacurilor la vremea respectivă, dar niciuna n-a rămas pentru totdeauna în picioare. Ici și colo, ruine ale ”invincibilității” de altădată dorm îngropate sub straturi groase de praf și cenușă, mărturii ale perisabilității civilizației umane. Pierzarea unei cetăți vine deseori de unde nu este așteptată, iar de vrăjmași cine duce lipsă?

În cuvintele unui hâtru înțelept al antichității, căsătoria a fost asemănată cu o cetate asediată; atacanții din afară luptă din răsputeri să năvălească între zidurile ei, în timp ce locuitorii din interiorul cetății matrimoniale își doresc cu mult dor să scape în afara zidurilor ei. Deși pare o remarcă glumeață, istoria milenară a instituției căsătoriei, și mai cu seamă situația ei contemporană, o confirmă din plin. Comparația iese din sfera metaforei, trădând un diagnostic trist al situației familiei și reflectă primejdia cu care se confruntă ea în prezent, când este atacată cu virulență chiar temelia ei.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că instituția căsătoriei este așezământul uman cel mai vechi, originând în grădina Edenului. Ca orice lucru bun, deși împrejmuită cu zidurile solide la poruncii divine, căsătoria constituie unul din principalele terenuri ale bătăliei spirituale între bine și rău. Ne stau la îndemână statistici relative și incomplete, dar numai Dumnezeu știe câte căsnicii zac trântite la pământ, rănite de moarte, așteptând lovitura de grație, care să pună capăt unei îndelungi agonii. Mii de soți intră cu dulci speranțe între zidurile cetății, speranțe care în scurtă vreme se dovedesc a fi fost doar iluzii.

Pe de altă parte, orice căsătorie sănătoasă, care stă în picioare, rămâne ca o vie mărturie a înțelepciunii lui Dumnezeu, care a oferit omului cadrul adecvat în care să funcționeze, să găsească suport în nevoie și împlinire în părtășie. Căsătoria răspunde unor nevoi umane de bază, ca dovadă fiind faptul ca a supraviețuit prin milenii, a slujit cu credincioșie omenirea și a fost păstrată pe parcusul întregii istorii.

Este semnificativ faptul că Isus Și-a început lucrarea la o nuntă, fiind martor la întemeierea unei familii. Pe când sărbătoarea era în toi, a apărut prima nevoie cu care proaspăta pereche a fost confruntată. Isus a împlint nevoia lor dincolo de orice așteptări; așa cum face El întotdeauna. Născută în Eden, căsătoria își va împlini menirea finală la reașezarea tuturor lucrurilor, când va realiza unirea eternă a Mielului cu Mireasa Lui.

(va urma)